resturi de brumă. Dar la numai câţiva paşi distanţă se afla o lume de crepuscul perpetuu, închisă într-o capsulă, o lume unde aerul era irespirabil şi timpul nu mai avea niciun sens. Groh îşi amintea de un iaz din parcul local, în oraşul copilăriei lui: Wilton, Connecticut. În lac trăiau caraşi aurii, mari şi bătrâni. Copiii le dădeau de mâncare. Până într-o zi când îngrijitorul a făcut o greşeală cu nişte îngrăşăminte. Adio, peştişori! Toţi zece-doisprezece pluteau morţi la suprafaţă.

Uitându-se la băiatul murdar care dormea dincolo de Dom, îi era imposibil să nu se gândească la caraşii aceia… numai că un băiat nu era totuna cu un peşte.

Ames reveni, mâncând ceva de care se vedea clar că nu-i era poftă. Cam slab ca soldat, după părerea lui Groh, dar era un băiat bun, cu o inimă mare.

Soldatul Ames se aşeză. Sergentul Groh se aşeză şi el alături. Pe la amiază, primiră un raport din partea de nord a Domului, că altul dintre supravieţuitorii de-acolo murise. Un băieţel pe nume Aidan Appleton. Încă un copil. Groh bănuia că o cunoscuse pe maică-sa, în ajun. Spera să se înşele, dar nu prea credea.

— Cine-a făcut-o? îl întrebă Ames. Cine-a pus la cale căcănăria asta, dom’ sergent? Şi de ce?

Groh clătină din cap.

— N-am idee.

— N-are niciun sens! strigă Ames.

În spatele lor, Ollie se mişcă în somn, gâfâi sufocat şi-şi apropie din nou chipul adormit de adierea slabă care pătrundea prin obstacol.

— Nu-l trezi, spuse Groh, adăugând în sinea lui: „Dacă moare în somn, va fi mai bine pentru toată lumea.”

13

Pe la ora două, toţi exilaţii tuşeau, în afară de – incredibil, dar adevărat – Sam Verdreaux, care părea să prospere în aerul stricat, şi de Little Walter Bushey, care nu făcea decât să doarmă şi să sugă raţiile ocazionale de lapte sau suc. Barbie stătea jos, cu spatele rezemat de Dom şi braţul pe după umerii Juliei. Nu departe, Thurston Marshall stătea lângă trupul fără viaţă, acoperit, al micului Aidan Appleton, care murise înfiorător de brusc. Thurse, tuşind de-acum şi el încontinuu, ţinea în poală capul lui Alice, care plânsese până adormise. La şapte metri mai încolo, Rusty îşi strângea în braţe soţia şi fiicele, după ce şi ele adormiseră plângând. Dusese cadavrul lui Audrey la ambulanţă, pentru ca fetele să nu-l mai vadă. În tot acel timp, îşi ţinuse respiraţia. Chiar şi la cincisprezece metri distanţă de Dom, aerul devenea înecăcios, ucigător. Se gândea că, după ce-şi recăpăta suflul, ar fi putut să facă la fel şi cu băieţelul. Audrey avea să fie o companie plăcută pentru el; întotdeauna îi plăcuseră copiii.

Joe McClatchey se aşeză lângă Barbie. Acum arăta într-adevăr ca o sperietoare. Chipul palid îi era presărat cu acnee, iar sub ochi avea cearcăne groase, ca nişte vânătăi.

— Mama doarme, spuse el.

— Şi Julia, răspunse Barbie, aşa că vorbeşte încet.

Julia deschise un ochi.

— Nu dorm… murmură ea şi imediat îl închise la loc. Tuşi, se potoli, apoi mai tuşi puţin.

— Lui Benny îi e foarte rău, spuse Joe. Are febră, la fel cum a avut şi băiatul ăla mic, înainte să moară.

Ezită.

— Şi mama e destul de fierbinte. Poate numai fiindcă aici e aşa de cald, da’… Nu cred că asta-i cauza. Dacă moare şi ea? Dacă murim toţi?

— N-o să murim, replică Barbie. Vor găsi ei o soluţie.

Joe clătină din cap.

— Nu vor găsi nimic. Şi-o ştii foarte bine. Fiindcă ei sunt afară. Şi nimeni de-afară nu poate să ne-ajute.

Privi peste pustietatea neagră din locul în care, cu o zi înainte, fusese un oraş, şi râse – un râs aspru, ca un horcăit, cu atât mai rău cu cât chiar conţinea o undă de amuzament.

— Chester’s Mill există din 1803 – am învăţat la şcoală. De peste două sute de ani. Şi a fost de-ajuns o săptămână ca să-l şteargă de pe faţa pământului. Un căcat de săptămână, atâta. Ce zici de asta, colonele Barbara?

Barbie nu găsea nimic de spus.

Acoperindu-şi gura, Joe tuşi. În spatele lor, ventilatoarele duduiau, duduiau…

— Sunt un băiat deştept. Ştiai? Nu ca să mă laud, da’… aşa-s eu, deştept.

Barbie se gândi la transmisia video pe care băiatul o organizase de la locul atacului cu rachete.

— Fără discuţie, Joe.

— În filmele lui Spielberg, câte un puşti deştept vine cu-o soluţie în ultimul moment, nu?

Barbie o simţi pe Julia mişcându-se din nou. Acum deschisese amândoi ochii şi-l privea pe Joe cu gravitate.

Pe obrajii băiatului se prelingeau lacrimi.

— Ce mai personaj al lui Spielberg sunt şi eu… Dacă eram în Jurassic Park, sigur ne mâncau dinozaurii.

— Numai dacă se plictisesc, interveni Julia, cu o voce visătoare.

— Hmm? făcu Joe, clipind din ochi.

— Capetele-de-piele. Copiii capete-de-piele. De obicei, copiii se satură de jocurile lor şi caută altele. Sau…

Se întrerupse să tuşească – tare.

— … sau îi cheamă părinţii acasă, la cină.

— Poate că nu mănâncă, spuse Joe, posomorât. Poate nici părinţi n-au.

— Sau poate la ei timpul e altfel, opină Barbie. În lumea lor, poate că nu fac altceva decât să stea jos în jurul cutiei. Pentru ei, jocul ar putea să fie abia la început. Nici măcar nu ştim sigur că-s copii.

Piper Libby li se alătură. Era roşie la faţă, iar părul îi stătea lipit de obraji.

— Sunt copii, spuse ea.

— De unde ştii? o întrebă Barbie.

— Ştiu, pur şi simplu, zâmbi Piper. Ei sunt acel Dumnezeu în care am încetat să cred acu’ vreo trei ani. A reieşit că Dumnezeu e o gaşcă de copii răi care joacă X-Box Interstelar. Nu-i amuzant?

Zâmbetul i se lăţi, apoi o podidiră lacrimile.

Julia se uita spre cutia care arunca străfulgerări violete. Avea pe faţă o expresie îngândurată şi puţin visătoare.

14

Este sâmbătă seara în Chester’s Mill. E seara când obişnuiau să se întâlnească doamnele de la Eastern Star – iar după întâlnire, se duceau adesea acasă la Henrietta Clavard să bea vin şi să spună cele mai bune bancuri porcoase. Seara când Peter Randolph şi amicii lui jucau poker – şi spuneau şi ei cele mai bune bancuri porcoase. Când Stewart şi Fern Bowie se duceau adesea la Lewiston să închirieze două târfe la un salon de păsărici de pe Lower Lisbon Street. Reverendul