Lester Coggins ţinea întrunirile de rugăciune pentru adolescenţi în sala parohială de la Sfântul Mântuitor, iar Piper Libby găzduia seri dansante pentru adolescenţi în subsolul bisericii Congo. Dipper’s duduia până la ora unu – iar pe la douăsprezece şi jumătate, mulţimea începea să cânte într-un cor beţivănesc imnul local, „Dirty Water”, un cântec pe care toate formaţiile din Boston îl ştiu bine. Howie şi Brenda Perkins se plimbau, ţinându-se de mână, prin scuarul oraşului, salutând alte perechi pe care le cunoşteau. Alden Dinsmore, soţia sa Shelley şi cei doi fii ai lor puteau fi văzuţi jucându-se de-a prinselea la lumina lunii. În Chester’s Mill (la fel ca în majoritatea oraşelor mici unde echipa sunt toţi), serile de sâmbătă erau de obicei cele mai plăcute, destinate dansului, futaiului şi visatului.

Nu şi asta de-acum. Asta e neagră şi pare nesfârşită. Vântul s-a oprit. Aerul toxic şi fierbinte stă neclintit. În locul pe unde trecea Şoseaua 119, până a mistuit-o prăpădul de foc, Ollie Dinsmore zace cu faţa lipită de ştersătura lui din zgură, continuând să se ţină de viaţă cu încăpăţânare, iar la doar o jumătate de metru distanţă soldatul Clint Ames nu încetează să-l vegheze cu răbdare. Un băiat isteţ a vrut să îndrepte un reflector spre copil; Ames (cu ajutorul sergentului Groh, care nu-i chiar aşa un căpcăun, la urma urmei) a reuşit să-l împiedice, susţinând că să luminezi un om cu reflectorul e o practică potrivită în cazul teroriştilor, nu şi asupra unui băiat care probabil va muri înainte de răsăritul soarelui. Dar Ames are o lanternă şi, din când în când, îl luminează cu ea pe copil, ca să se asigure că mai respiră. Respiră, dar Ames, de fiecare dată când aprinde din nou lanterna, se aşteaptă să vadă că acele răsuflări slabe au încetat. O parte din el chiar a început să spere asta. O parte din el a început să accepte realitatea: oricât de rezistent ar fi Ollie Dinsmore şi oricât de eroic s-ar fi luptat, nu mai are niciun viitor. E cumplit să-l vadă cum se chinuieşte. Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, soldatul Ames adoarme şi el, aşezat, cu lanterna într-o mână.

„Dormi?”, se spune că l-a întrebat Iisus pe Petru. „Astfel n-ai avut putere un ceas să priveghezi cu mine?”

La care Chef Bushey ar fi putut să adauge: „Evanghelia după Matei, Sanders”.

La unu şi ceva, Rose Twitchell îl trezeşte pe Barbie.

— A murit Thurston Marshall, îi spune ea. Rusty şi fratele meu îl duc sub ambulanţă, pentru ca fetiţa să nu fie prea şocată când se va trezi.

Apoi adaugă:

— Dacă se mai trezeşte. Şi ei îi e rău.

— Acum tuturor ne este rău, spune Julia. Tuturor, în afară de Sam şi de bebeluşul ăla somnoros.

Rusty şi Twitch revin grăbiţi de la grupul de autovehicule, se prăbuşesc în faţa unuia dintre ventilatoare şi încep să respire cu gâfâieli lacome, zgomotoase. Twitch începe să tuşească, iar Rusty îl împinge şi mai aproape de aer, atât de tare, încât fruntea lui Twitch se loveşte de Dom. Toţi aud bocănitura.

Rose însă nu şi-a terminat inventarul.

— Şi Benny Drake e grav.

Coboară vocea până la şoaptă:

— Ginny spune că s-ar putea să nu mai reziste până răsare soarele. Numai de-am putea să facem ceva…

Barbie nu răspunde. Nici Julia, care se uită din nou în direcţia unei cutii imposibil de clintit din loc, deşi are mai puţin de o sută de centimetri pătraţi şi doar vreo doi centimetri grosime. Privirea-i este îndepărtată, speculativă.

O lună roşiatică se ridică în sfârşit mai sus de murdăria adunată pe peretele răsăritean al Domului şi-şi revarsă lumina sângerie. Este sfârşitul lui octombrie, iar în Chester’s Mill în octombrie e luna cea mai crudă, când se amestecă amintirile şi dorinţele. Pe acest tărâm mort creşte liliacul. Nu sunt nici tufe de liliac, nici copaci, nici iarbă. Luna priveşte în jos peste ruine şi aproape nimic altceva.

15

Big Jim se trezi în întuneric, ţinându-se de piept. Inima-i dădea iar rateuri. Şi-o bătu cu pumnul. Apoi, alarma generatorului începu să sune, când actualul rezervor de propan ajunse la punctul critic: AAAAAAAAAAA. Dă-mi de mâncare, dă-mi de mâncare.

Rennie tresări, cu un ţipăt. Biata lui inimă torturată săltă, rată, derapă, apoi o luă la fugă să se prindă pe sine din urmă. Big Jim se simţea ca o maşină veche cu carburatorul stricat, un soi de tărăboanţă pe care puteai s-o iei pe nimic, dar n-aveai s-o mai vinzi niciodată, soiul bun numai pentru mormanul de fiare vechi. Icni şi se lovi în piept. Era o criză la fel de gravă ca aceea care-l băgase în spital. Poate chiar mai gravă.

AAAAAAAAAAAA: sunetul unei insecte uriaşe, hidoase – al unui greier, poate – acolo în întuneric, cu el. Cine putea şti ce s-o fi târât acolo, în timp ce dormea?

Big Jim dibui după lanternă. Cu cealaltă mână, îşi lovea şi-şi freca alternativ pieptul, spunându-i inimii să se liniştească, să nu fie aşa un drac-bumbac de ţânc, nu trecuse prin atâtea doar ca să moară pe-ntuneric.

Găsi lanterna, se chinui să se ridice în picioare şi se împiedică de trupul aghiotantului său. Scoase un nou ţipăt şi căzu în genunchi. Lanterna nu se sparse, dar se rostogoli la distanţă, aruncând o lumină mişcătoare peste raftul cel mai de jos din stânga, care era plin cu cutii de spaghetti şi conserve de bulion.

Big Jim se târî după ea. În acel moment, ochii deschişi ai lui Carter Thibodeau se mişcară.

— Carter?

Sudoarea îi şiroia pe faţă, şi-şi simţea obrajii unşi cu o grăsime subţire, urât mirositoare. Îşi simţea cămaşa lipită de trup. Inima i se mai împiedică o dată, după care, prin cine ştie ce minune, îşi restabili ritmul normal.

Sau… nu. Nu tocmai. Dar cel puţin era un ritm apropiat de cel normal.

— Carter? Fiule? Eşti viu?

Ridicol, fireşte; Big Jim îl spintecase ca pe un peşte la râu, apoi îl împuşcase în ceafă. Era la fel de mort ca Adolf Hitler. Totuşi, ar fi putut să