Îşi izgoni ideea că ar fi putut să se ridice şi să-l înhaţe de gât. Spunându-şi că era firesc să se simtă puţin

(înfricoşat)

cam nervos, fiindcă băiatul fusese cât pe ce să-l ucidă, la urma urmei. Şi încă se mai aştepta să-l vadă trăgându-l spre el, ca să-şi înfigă dinţii lacomi în gâtul lui.

Big Jim îl apăsă pe Carter cu degetele, sub bărbie. Carnea încleiată de sânge era rece şi nu se simţea niciun puls. Fireşte că nu. Puştiul era mort. Murise de douăsprezece ore sau chiar mai mult.

— Acum iei cina cu Mântuitorul tău, fiule, şopti Big Jim. Friptură cu piure. Compot de mere la desert.

Asta-l făcu să se simtă mai bine. Se târî mai departe după lanternă, iar când i se păru că auzea ceva mişcându-se în spatele lui – foşnetul unei mâini, poate, frecându-se de pardoseală, căutând ceva orbeşte –, nu se uită înapoi. Trebuia să alimenteze generatorul. Trebuia să oprească acel AAAAAA.

În timp ce trăgea din boxă unul dintre cele patru rezervoare rămase, inima-i intră iar în aritmie. Se aşeză lângă trapa deschisă, gâfâind şi tuşind, într-o încercare de a-şi forţa inima să revină la ritmul regulat. Şi rugându-se, fără să-şi dea seama că ruga lui era în esenţă doar o serie de cereri şi justificări: potoleşte-o, nimic n-a fost din vina mea, scoate-mă de-aici, am făcut tot ce-am putut, fă-le pe toate la fel cum erau, m-au trădat nişte incompetenţi, vindecă-mi inima.

— Pentru numele lui Iisus, amin!

Dar sunetul propriilor cuvinte mai degrabă îl înfiora decât să-l îmbărbăteze. Se auzeau ca nişte oase clănţănind printr-un mormânt.

În clipa când inima i se mai linişti puţin, ţârâitul ascuţit de greier al alarmei tăcuse. Actualul rezervor era epuizat. În afară de lumina lanternei, acum, şi în a doua cameră a adăpostului, era la fel de întuneric ca în prima; lampa de urgenţă de-acolo se stinsese cu şapte ore în urmă. Chinuindu-se să scoată canistra goală şi să urce una nouă pe platforma de lângă generator, Big Jim îşi aminti vag că scrisese rezoluţia NICIO MĂSURĂ pe o cerere de întreţinere a adăpostului ajunsă pe biroul lui cu un an, doi în urmă. Probabil că cererea includea şi preţul unor baterii noi pentru lumina de urgenţă. Dar nu-şi putea găsi nicio vină. Bugetul oraşului era limitat, iar oamenii întindeau mereu mâna: Dă-mi să mănânc, dă-mi să mănânc.

„Al Timmons ar fi trebuit s-o facă din proprie iniţiativă”, îşi spuse el. „Pentru numele lui Dumnezeu, cer chiar atât de mult, puţin spirit de iniţiativă? Nu şi pentru asta plătim personalul de la întreţinere? Ar fi putut să se ducă la broscoiul ăla de Burpee şi să le ceară ca pe o donaţie, ce Dumnezeu! Eu aşa aş fi făcut.”

Conectă rezervorul la generator. Apoi, inima i se bâlbâi iar. Îşi smuci mâna înapoi, scăpând lanterna în boxa de materiale, unde zăngăni peste canistrele rămase. Lentila se sparse, iar Big Jim rămase iar în beznă.

— Nu! răcni el. Nu, fir-ar să fie, NU!

Dumnezeu, însă, nu-i dădu niciun răspuns. Tăcerea şi întunericul îl apăsau, în timp ce inima suprasolicitată i se îneca, zbătându-se. Trădătoarea!

— Lasă. Am să găsesc altă lanternă, în camera cealaltă. Şi chibrituri. Trebuie doar să le caut. Dacă le punea Carter unde trebuia, încă de la început, acum aş fi putut să mă duc direct la ele.

Aşa era. Îl supraestimase pe băiatul ăla. Crezuse că avea un viitor, dar până la urmă reieşise că nu era bun de nimic. Big Jim râse, apoi îşi impuse să se oprească. În bezna aceea totală, hohotele lui sunau cam sinistru.

„Nu contează. Porneşte generatorul.”

Da. Exact. Generatorul era principala problemă. Putea să mai verifice o dată conexiunea, după ce-l pornea, iar purificatorul de aer reintra în funcţiune. Până atunci, avea să găsească şi o altă lanternă, poate chiar o lampă Coleman. Lumină destulă pentru următoarea înlocuire de canistre.

— Asta-i ideea, spuse el. Dacă vrei ca un lucru să se facă bine pe lumea asta, trebuie să-l faci singur. Întreabă-l doar pe Coggins. Întreab-o doar pe bârfitoarea aia de Perkins. Ştiu ei ce ştiu…

Râse iar. Nu se putea stăpâni, căci chiar avea haz.

— Au aflat. Nu întărâţi un dulău mare, când ai doar un beţigaş. Nici vorbă. Nici pomenealăăă…

Căută pe pipăite butonul de pornire, îl găsi, îl apăsă. Nu se întâmplă nimic. Dintr-odată, aerul din cameră păru mai dens ca oricând.

„Am greşit butonul, asta-i tot.”

Ştia că nu putea fi nici vorbă de aşa ceva, dar o credea, fiindcă e mai bine ca unele lucruri să fie crezute. Îşi suflă peste degete, ca un barbugiu care speră să dea un zar norocos. Apoi orbecăi din nou după buton.

— Doamne, se rugă el, îţi vorbeşte robul Tău, James Rennie. Te rog, fă ca păcătoşenia asta să pornească. Ţi-o cer în numele Fiului Tău, Iisus Hristos.

Apăsă pe butonul starterului.

Nimic.

Rămase aşezat în întuneric, cu picioarele atârnând peste marginea trapei, încercând să-şi alunge panica dornică să-l devoreze crud. Trebuia să gândească. Era singura lui şansă de supravieţuire. Dar era atât de greu… Când stai pe-ntuneric, când inima te-ameninţă să se răzvrătească din clipă-n clipă, e foarte greu să mai şi gândeşti.

Şi care era cel mai rău lucru din toate…? Tot ceea ce făcuse şi toate cele pentru care muncise în ultimii treizeci de ani din viaţa lui păreau ireale. La fel ca oamenii din cealaltă parte a Domului. Mergeau, vorbeau, conduceau maşini, zburau chiar şi cu avioanele şi elicopterele. Dar nimic din toate astea nu conta, aici, sub Dom.

„Vino-ţi în fire. Dacă Dumnezeu nu te ajută, ajută-te singur.”

OK. Pe primul loc era lumina. Chiar şi un pliculeţ de chibrituri i-ar fi