fost de folos. Trebuia să fie ceva pe rafturile din cealaltă cameră. Avea să caute pe pipăite – foarte încet, foarte metodic – până găsea. Apoi, urma să găsească bateriile pentru drac-bumbacul ăla de starter. Existau baterii, de-asta era sigur, fiindcă avea nevoie de generator. Fără generator, avea să moară.

„Şi dacă-l porneşti din nou? Ce-o să se întâmple când se va termina propanul?”

A, dar avea să intervină ceva. Nu-i era lui sortit să moară acolo, jos. Friptură cu Iisus? S-ar fi lipsit de masa aia, la drept vorbind. Dacă nu putea sta în capul mesei, mai bine se lăsa păgubaş.

Asta-l făcu să râdă din nou. Îşi croi drum, foarte încet şi atent, înapoi spre uşa care dădea în prima cameră. Mergea cu mâinile întinse înainte, ca un orb. După şapte paşi, atinse peretele. O luă la dreapta, plimbându-şi degetele peste lemn şi… aha! Gol. Uşa. Perfect.

O străbătu cu paşi târşâiţi, acum mişcându-se mai încrezător, în ciuda beznei. Ţinea minte perfect topografia camerei: rafturi de-o parte şi de alta, canapeaua drept îna…

Se împiedică iar de drac-bumbacul ăla de puşti şi căzu pe burtă. Lovi cu fruntea pardoseala şi urlă – mai mult de furie şi surpriză, decât de durere, fiindcă mocheta amortizase şocul. Dar, o, Doamne, între picioarele lui era o mână moartă. Părea să-l apuce de boaşe.

Big Jim se săltă în genunchi, târându-se mai departe, şi iar se lovi la cap, de astă dată de canapea. Scoase încă un ţipăt, apoi se căţără pe ea, şi-şi trase repede după el şi picioarele, ca un om care iese din apă când şi-a dat brusc seama că e plină de rechini.

Rămase acolo tremurând, spunându-şi să se calmeze, trebuia să se calmeze, altfel chiar avea să sufere un atac de cord.

„Când simţi aritmiile alea, trebuie să te concentrezi şi să respiri prelung şi adânc”, îi spusese doctorul hippy. Pe-atunci, Big Jim considerase că nu erau decât palavre New Age, dar acum nu mai avea nicio altă soluţie – nu-şi luase vermapil la el –, aşa că trebuia să încerce.

Şi chiar părea să meargă. Două douăzeci de inspirări şi expirări, lungi şi lente, îşi simţi inima calmându-se. Gustul coclit i se ştergea din gură. Din păcate, părea să i se lase o greutate pe piept. Durerea i se strecura în josul braţului stâng. Ştia că erau simptomele atacului de inimă, dar prefera să-şi spună că o indigestie de la toate sardinele pe care le mâncase ar fi fost la fel de probabilă. Şi mai probabilă. Respiraţiile prelungi şi încete se ocupau perfect de inima lui (dar tot avea să şi-o examineze când ieşea din porcăria aia, poate chiar să cedeze şi să-şi facă bypass-ul ăla). Căldura era problema. Căldura şi aerul viciat. Trebuia să găsească lanterna şi să pună iar generatorul în funcţiune. Încă un minut doar, poate două…

Cineva respira acolo.

„Da, fireşte. Eu respir aici.”

Şi totuşi, era absolut sigur că mai auzea şi pe altcineva. Mai mult decât o persoană. I se părea că erau câţiva oameni acolo, cu el. Şi bănuia că ştia cine erau.

„Hai că-i ridicol.”

Da, dar unul dintre cei ce respirau era după canapea. Unul pândea în colţ. Iar unul stătea în faţa lui la nici măcar un metru distanţă.

„Nu! Termină!”

Brenda Perkins în spatele canapelei. Lester Coggins în colţ, cu mandibula smulsă din articulaţii, atârnând.

Şi, drept în faţă…

— Nu, rosti Big Jim cu voce tare. Astea-s baliverne. Sunt gogoşi.

Închise ochii şi încercă să se concentreze asupra acelor respiraţii lungi şi lente.

— Zău că miroase frumos aici, tată, spuse Junior din faţa lui, într-un murmur monoton. Miroase a cămară. Şi a prietenele mele.

Big Jim scoase un ţipăt subţire.

— Ajută-mă, frate, spuse Carter, din locul unde zăcea pe jos. M-a tăiat destul de nasol. Şi m-a şi împuşcat.

— Terminaţi… şopti Big Jim. Nu aud nimic din toate astea, aşa că terminaţi odată. Număr respiraţiile. Îmi calmez inima.

— Mai am şi acum hârtiile, spuse Brenda Perkins. Şi multe copii după ele. Curând vor fi prinse pe toţi stâlpii din oraş, la fel cum şi-a distribuit Julia ultimul număr al ziarului. „Să nu vă îndoiţi că păcatele voastre vă vor ajunge din urmă” – Numerii, capitolul treizeci şi doi.

— Nu eşti aici!

Atunci, însă, ceva – după senzaţie, părea un deget – îi coborî pe obraz, parcă sărutându-l.

Big Jim ţipă din nou. Adăpostul antinuclear era plin de morţi care, totuşi, respirau aerul tot mai viciat şi se strângeau în jurul lui. Chiar şi pe întuneric putea să le vadă chipurile palide. Putea să vadă ochii fiului său mort.

Sări de pe canapea, lovind cu pumnii în gol.

— Plecaţi! Plecaţi de-aici, toţi, lăsaţi-mă-n pace!

Se repezi spre scară şi se împiedică de prima treaptă. De data asta, nu mai era acolo nicio mochetă care să amortizeze lovitura. Sângele începu să-i curgă în ochi. O mână moartă îi mângâie ceafa.

— M-ai omorât, spuse Lester Coggins, dar falca ruptă făcu să iasă doar un „Aaiii oho âââh…”

Big Jim urcă în fugă scara şi izbi uşa de sus cu toată greutatea lui considerabilă. Se deschise parţial, împingând lemnele arse şi cărămizile îngrămădite în faţa ei. Era doar atâta spaţiu cât să se strecoare afară.

— Nu! lătră el. Nu, nu m-atingeţi! Nici unu’ din voi să nu m-atingă!

Printre ruinele sălii de şedinţe a primăriei era aproape la fel de întuneric ca în adăpostul de jos, dar cu o mare diferenţă: aerul nu era bun de nimic.

Big Jim îşi dădu seama de acest lucru când inhală pentru a treia oară. Inima lui, torturată peste măsură de acea umilire finală, se ridică din nou în gât. Iar acum se înţepeni acolo.

Dintr-odată, Big Jim avu senzaţia că era strivit, de la grumaz până la ombilic, de o greutate cumplită: un sac lung de pânză groasă, plin cu bolovani. Se căzni să se întoarcă la uşă, parcă înotând prin noroi. Încercă să