se îndese prin deschizătură, dar de data asta rămase blocat. Un sunet îngrozitor începu să-i iasă din gura căscată şi gâtlejul ce se comprima, iar sunetul acela era: AAAAAAA: dă-mi de mâncare, dă-mi de mâncare.

Dădu cu mâna o dată, şi încă o dată, şi încă o dată: o mână întinzându-se, încercând să se agaţe de vreo salvare finală.

Din partea cealaltă, simţi o mângâiere.

— Taaati… horcăi un glas.

16

Cineva îl scutură pe Barbie, chiar înaintea zorilor zilei de duminică. Se trezi fără tragere de inimă, tuşind, întorcându-se instinctiv spre Dom şi spre ventilatoarele de dincolo. Când tuşea i se potoli în sfârşit, se uită să vadă cine-l deşteptase. Era Julia. Părul îi atârna lăţos în jurul obrajilor aprinşi de febră, dar avea ochii limpezi. Îi spuse:

— Benny Drake a murit acum o oră.

— O, Julia… Iisuse, îmi pare rău…

Glasul îi era spart şi răguşit, câtuşi de puţin al lui.

— Trebuie să ajung la cutia care formează Domul, spuse ea. Cum ajung la cutie?

Barbie clătină din cap.

— E imposibil. Chiar dacă ai putea să-i faci ceva, e pe culme, la aproape şapte sute de metri de aici. Nu putem merge nici măcar până la maşini fără să ne ţinem respiraţia, şi-s doar la cincizeci de paşi.

— Este o cale, spuse cineva.

Întoarseră capetele şi-l văzură pe Sam Jeg Verdreaux. Îşi fuma ultima ţigară şi se uita la ei cu ochi serioşi. Era serios – şi treaz; complet treaz, pentru prima oară în ultimii opt ani.

— E o cale, repetă el. Pot să v-arăt.

IA-L PE TINE PÂN-ACASĂ, O S-ARATE CA O ROCHIE

1

Era ora şapte şi jumătate dimineaţa. Se adunaseră toţi în jur, chiar şi mama distrusă, cu ochii roşii, a regretatului Benny Drake. Alva o ţinea cu braţul de umeri pe Alice Appleton. Toată energia şi îndrăzneala fetiţei se risipiseră şi, în timp ce respira, din pieptul ei îngust se auzeau hârâieli.

Când Sam termină de vorbit, un moment domni tăcerea… desigur, cu excepţia duduitului omniprezent al ventilatoarelor. Apoi, Rusty spuse:

— E o nebunie. O să muriţi.

— Şi dacă rămânem aici, o să trăim? replică Barbie.

— De ce-aţi încerca să faceţi aşa ceva? întrebă Linda. Chiar dacă ideea lui Sam merge şi ajungeţi…

— Io cre’ c-o să meargă, o întrerupse Rommie.

— Sigur că da, confirmă Sam. Un tip pe nume Peter Bergeron mi-a zis, nu mult dupe focu’ ăl mare de la Bar Harbor, în patruşapte. Pete era el multe, da’ numa’ mincinos nu.

— Bine, şi chiar dacă merge, nu se lăsă Linda, de ce?

— Fiindcă a mai rămas un lucru pe care nu l-am încercat, răspunse Julia; acum, că se hotărâse, iar Barbie spusese că avea s-o însoţească, era mai calmă. N-am încercat să-i rugăm.

— Eşti nebună, Jules, spuse Tony Guay. Crezi c-au s-audă măcar? Sau, dacă aud, să asculte?

Julia se întoarse spre Rusty, cu o expresie gravă.

— Atunci când prietenul tău, George Lathrop, ardea furnicile de vii cu lupa, le-aţi auzit rugându-se de voi?

— Furnicile nu se pot ruga de nimeni, Julia.

— Ai spus: „Mi-a trecut prin minte că şi furnicile au micile lor vieţi”. De ce te-ai gândit la asta?

— Fiindcă…

Lăsă fraza în aer, apoi ridică din umeri.

— Poate că le-aţi auzit, spuse Lissa Jamieson.

— Cu tot respectul, asta-i o prostie, interveni Pete Freeman. Furnicile-s furnici. Nu se pot ruga.

— Dar oamenii pot, reluă Julia. N-avem şi noi micile noastre vieţi?

La asta, nimeni nu-i mai răspunse.

— Ce altceva ne-a mai rămas să încercăm?

Din spatele lor se auzi glasul colonelului Cox. Aproape că uitaseră de el. Lumea din afară şi locuitorii ei păreau acum să nu mai aibă nicio importanţă.

— Eu, în locul vostru, aş încerca. Să nu mă citaţi, dar… da. Aş încerca. Barbie?

— Eu am acceptat deja, spuse Barbie. Are dreptate. Altceva nu ne-a mai rămas.

2

— Să vedem ăi saci, spuse Sam.

Linda îi dădu cei trei saci verzi Hefty. În doi împachetase haine pentru ea şi Rusty, şi câteva cărţi pentru fete (cămăşile, pantalonii, ciorapii şi lenjeria zăceau acum împrăştiate de-a valma în spatele micului grup de supravieţuitori). Rommie donase al treilea sac, în care obişnuia să ţină două puşti pentru vânătoarea de cerbi. Sam îi examină pe toţi trei, găsi o gaură în sacul de la Rommie şi-l aruncă într-o parte. Ceilalţi doi erau intacţi.

— În regulă, zise el, acuma atenţie. Tre’ să mergem la cutie cu maşina lu’ don’şoara Everett, da’ mai întâi avem nevoie s-o aducem acilea.

Arătă spre Odyssey.

— Eşti sigură că geamurile-s închise bine, duduie? Tre’ să fii sigură, c-o să depindă neşte vieţi de ele.

— Au fost închise până sus, răspunse Linda. Foloseam aerul condiţionat.

Sam se uită la Rusty.

— Acuma ai s-o aduci acilea, Doc, da’ primu’ lucru care-l faci, închizi făbrica dă aer. Pricepi de ce, da?

— Ca să protejez mediul din maşină.

— Când deşchideţi uşa, o să intre şi neşte aer rău, sigur, da’ nu prea mult, dacă vă grăbiţi. Înăuntru mai e aer bun. Aer de oraş. Oamenii din’untru pot să respire uşor pân-la cutie. Furgonu’ ăla vechiu’ nu-i bun de nimica, şi nu doar c-are geamurile deşchise…

— N-am avut încotro, interveni Norrie, uitându-se la furgonul telefonic furat. Aerul condiţionat se stricase. Aşa a zis Bu-Bunelu…

O lacrimă i se rostogoli încet din ochiul stâng, tăind o brazdă prin murdăria de pe obraz. Acum peste tot se depuseseră praful şi funinginea, aproape prea fine ca să se distingă, cernute din cerul tulbure.

— N-are nimica, scumpo, îi spuse Sam. Or’cum, caucioacele nu face nici două parale. O privire, şi ştii din parcarea cui veni rabla aia.

— Cred că asta-nseamnă că, dacă avem nevoie de încă un vehicul, va fi furgonul meu, spuse Rommie. Mă duc să-l iau.

Sam, însă, clătină din cap.

— Mai bine maşina lu’ don’şoara Shumway, c-are caucioacele mai mici şi mai uşor de umblat cu ele. Şi mai sunt şi nou-nouţe. Aeru’ din ele o să fie mai curat.

Brusc, pe chipul lui Joe McClatchey apăru un zâmbet.

— Aerul din cauciucuri! Mutăm aerul din camere în sacii de gunoi! Butelii scuba improvizate! Domnu’ Verdreaux, e genial!

Sam Jeg rânji şi el, arătându-şi toţi cei şase dinţi rămaşi.

— Nu-i meritu’ meu, fiule. Pete Bergeron mi-a zis. A povestit