— Nu ştiu cântecul ăsta.

— Nu mă mir. N-ai putut nici măcar să deosebeşti Romeo şi Julieta de Neguţătorul din Veneţia.

— Eşti rău.

— Aş putea să nu fiu, îi zise el.

Fata coborî şi rămase câteva clipe lângă camionetă inspirând adânc.

— Abra?

Se uită la el.

— Nu încerca să te încui pe dinăuntru. Ştii cine ar plăti pentru isprava asta, nu?

Şi lovi uşor piciorul lui Billy Freeman.

Ştia.

De-abia ce începuse să i se limpezească mintea şi acum i se năclăia din nou. Îngrozitor om – îngrozitoare creatură – se ascundea în spatele acelui zâmbet fermecător. În plus, era şi foarte isteţ. Se gândea la tot. Încercă uşa toaletei. Era descuiată. Bine măcar că nu va trebui să-şi facă nevoile în bălării. Intră, închise uşa şi se ocupă de problemă. Apoi rămase aşezată pe WC, cu capul în jos. Începuse deja să ameţească. Încercă să se imagineze în baia din casa Emmei, când crezuse ca o proastă că totul se va termina cu bine. Parcă trecuse o veşnicie de atunci.

Trebuie să fac ceva.

Dar era drogată şi începuse să i se facă somn.

(Dan)

Expedie gândul cu toată forţa de care mai era în stare… adică destul de puţină. Câtă vreme o va mai lăsa Fală să stea aici? Simţi cum o copleşeşte disperarea, zădărnicindu-i încercările firave de a opune rezistenţă. Nu mai voia decât să se încheie la pantaloni, să se urce în camionetă şi să se culce. Dar mai încercă o ultimă dată.

(Dan! Dan, te rog!)

Şi aşteptă să se petreacă o minune.

Însă nu auzi decât claxonul camionetei. Mesajul era clar: ţi-a expirat timpul.

TRANSFER DE MINŢI

Îţi vei aminti ce a fost uitat.

Imediat după victoria însângerată de la Spărtura din Nori, fraza aceasta începu să-l obsedeze pe Dan, aşa cum te poate chinui numai un fragment de melodie enervantă şi absurdă care-ţi intră în cap şi nu se mai dă dus şi pe care te pomeneşti că-l fredonezi şi în creierii nopţii, când te împleticeşti până la budă ca să te uşurezi. Fraza asta era, într-adevăr, teribil de enervantă, însă deloc absurdă. Dintr-un motiv anume o asocia cu Tony.

Îţi vei aminti ce a fost uitat.

Nici vorbă să ducă rulota Legitimilor cu ei la Gara Liliput din Frazier. Nici unul dintre ei nu voia să facă asta – deci nu era cazul să supună chestiunea la vot –, chiar dacă nu se temeau că ar fi fost văzuţi când coborau din ea, ori că ar fi lăsat amprente înăuntru. Pentru că în rulota aceea mirosea nu doar a boală şi moarte. Mirosea a răutate. Dan avea un motiv în plus. Nu ştia dacă membrii Clanului Legitim se întorceau pe lumea aceasta sub formă de fantomiţe sau nu, şi nici nu-şi dorea să afle.

Aşa că azvârliră în râul Saco hainele golite de trupuri, seringile şi restul obiectelor, unde lucrurile care nu se vor duce la fund vor pluti în aval spre Maine, şi se întoarseră tot aşa cum veniseră: cu trenuleţul Helen Rivington.

David Stone se prăbuşi în scaunul mecanicului şi întinse mâna după iepuraşul de pluş al Abrei, pe care Dan încă îl mai ţinea strâns la piept. Dan i-l dădu cu dragă inimă, observând totodată ce ţinea tatăl fetei în cealaltă mână: telefonul mobil.

— Ce ai de gând cu ăla?

David se uită la copacii din dreapta şi stânga şinelor înguste, apoi îşi întoarse privirea spre Dan.

— De îndată ce ajungem într-un loc unde să fie semnal, am să sun la familia Deane acasă. Dacă nu-mi răspunde nimeni, am să sun la poliţie. Am să sun la poliţie şi dacă mi se răspunde şi Emma ori mama ei îmi spun că Abra a plecat de acolo. Asta în cazul că nu au sunat ele până acum.

Privirea lui era rece şi neclintită, absolut deloc prietenoasă, dar măcar reuşea să-şi ţină în frâu teama – groaza, mai degrabă – pentru ce i s-ar putea întâmpla fiicei lui. Dan se simţi cuprins de respect în faţa unei asemenea atitudini. În plus, ştia că va putea discuta mult mai raţional cu un om care nu căzuse pradă istericalelor.

— Pe dumneata te consider răspunzător pentru toată povestea asta, domnule Torrance. A fost ideea dumitale. Ideea dumitale tâmpită.

N-avea niciun sens să-l contrazică amintindu-i că fuseseră cu toţii de acord cu planul acela tâmpit. Sau că şi el, şi John erau la fel de îngrijoraţi din cauza tăcerii prelungite a Abrei ca şi tatăl ei. În esenţă, omul avea dreptate.

Îţi vei aminti ce a fost uitat.

O altă amintire de la Overlook? Aşa credea. Dar, de ce tocmai acum? De ce aici?

— Dave, aproape sigur a fost răpită.

Vocea lui John Dalton care venise în spatele lor. Ultimele raze ale soarelui la apus se strecurau printre crengile copacilor, luminându-i chipul.

— Şi dacă aşa stau lucrurile şi tu suni la poliţie, ce crezi că ar păţi Abra?

Să te aibă Dumnezeu în paza Lui, îi zise Dan în gând. Nu cred că m-ar fi ascultat dacă aş fi spus eu una ca asta. Pentru că, la urma urmei, eu sunt străinul care a complotat cu fata lui. Niciodată nu va fi sută la sută convins că nu eu am vârât-o în necazul ăsta.

— Ce altceva am putea face? întrebă David, pierzându-şi tot calmul, şi aşa foarte firav.

Începu să plângă, cu faţa îngropată în iepuraşul fetiţei lui.

— Ce o să-i spun soţiei mele? Că am avut treabă să împuşc oameni în Spărtura din Nori şi în vremea asta un baubau ne-a furat fata?

— Vom lua toate problemele pe rând, spuse Dan.

Nu credea că maximele Alcoolicilor Anonimi de tipul Lasă-l pe Dumnezeu să lucreze în locul tău sau Fiecare lucru la timpul lui ar fi avut vreun înţeles pentru tatăl Abrei în momentele acestea.

— Ar trebui