— De ce crezi asta?

— Când am luat ultima oară legătura cu Abra, i-am zis să o roage pe mama prietenei ei să sune la poliţie.

David bătu des din pleoape, nevenindu-i să creadă.

— Chiar aşa? Sau doar încerci să-ţi salvezi pielea?

— Chiar aşa. Abra a început să-mi răspundă. Mi-a zis „nu mai sunt”. Atâta doar şi am pierdut-o. Cred că voia să-mi spună că nu mai era la familia Deane.

— Trăieşte? David îl apucă pe Dan de cot cu o mână rece ca moartea însăşi. Mai e fiica mea în viaţă?

— Nu am mai putut lua legătura cu ea, dar sunt sigur că da.

— Normal să răspunzi aşa, murmură Dave printre dinţi. Normal că vrei să-ţi scapi curul.

Dan îşi înghiţi replica. Dacă se luau acum la harţă, s-ar fi ales praful de orice şansă – oricât de mică – să o poată salva pe Abra.

— E logic, interveni John.

Deşi încă palid şi în ciuda tremurului nefiresc al mâinilor, doctorul vorbise pe tonul folosit în preajma copiilor bolnavi.

— Nu i-ar fi de niciun folos moartă individului ăluia care a mai rămas. Ăla care a răpit-o. Vie, reprezintă un ostatic. Plus că au nevoie de ea pentru… cum să zic…

— Pentru esenţa ei, spuse Dan. Pentru abur.

— Încă ceva, mai zise John. Ce o să le spunem poliţiştilor despre oamenii ăia pe care i-am omorât? Că au intrat în cicluri, că acum erau aici, acum erau invizibili şi după aia au dispărut de tot? Şi că ne-am descotorosit de… de resturile lor?

— Nu-mi vine să cred că te-am lăsat să mă bagi în rahatul ăsta, mormăi David răsucind furios iepuraşul în mâini. Probabil că în scurtă vreme jucăria aceea veche se va rupe şi din ea va ieşi toată umplutura. Dan nu era sigur că va suporta să vadă aşa ceva.

— Ascultă-mă, Dave, spuse John. Măcar de dragul fiicei tale şi tot trebuie să te calmezi. Ea singură a intrat în povestea asta din clipa când a dat peste poza băiatului în Ghidul Cumpărătorului şi a încercat apoi să afle ce se întâmplase cu el. Şi atunci când individa aia căreia Abra îi zice „femeia cu pălărie” a aflat de existenţa ei, a vrut să pună cât mai repede mâna pe ea. Habar n-am ce-i ăla „abur” şi pricep foarte puţin spre deloc ce-i chestia aia căreia Dan îi zice „strălucire”, dar ştiu sigur că oameni de tipul celor cu care avem noi de-a face nu obişnuiesc să lase martori în urma lor. Iar în cazul băieţelului din Iowa, exact asta a fost fiica ta: un martor.

— Sună la familia Deane, dar încearcă să nu-i impacientezi, spuse Dan.

— Să nu-i impacientez? Să nu-i impacientez?

Dave părea dezorientat ca un om care încerca să pronunţe un cuvânt în limba suedeză şi nu-i ieşea neam.

— Spune că vrei s-o întrebi pe Abra dacă are nevoie de ceva de la magazin – pâine, sau lapte, sau ceva de genul ăsta, vezi tu. Dacă îţi zic că a plecat acasă, spune că nu-i nimic, îţi pare rău că i-ai deranjat şi că ai s-o suni acolo.

— Şi după aia?

Dan nu mai ştia ce avea să fie „după aia”. Nu ştia decât că trebuie să se gândească bine la ce fusese uitat.

Dar John ştia.

— După aia ai să încerci să dai de Billy Freeman.

Se înserase deja şi farul trenuleţului Riv lumina şinele dinaintea lor, când David avu, în cele din urmă, semnal la telefonul mobil. Sună la familia Deane şi Dan, uitându-se la el, îşi spuse că se ţinea destul de tare, chiar dacă tatăl Abrei strângea cu toată puterea la piept ce mai rămăsese din bietul Ţopăilă şi stropi mari de transpiraţie i se prelingeau pe obraji. Bună seara, mă întreb dacă aţi putea s-o chemaţi o clipă pe Abby la telefon ca să-mi spună ce vrea să-i iau de la magazin? o? a plecat? mulţumesc, am s-o sun acasă. David mai ascultă câteva secunde ce i se spunea de la celălalt capăt, spuse că sigur că da şi încheie conversaţia. Se uită la Dan cu ochii scufundaţi în orbite.

— Doamna Deane a vrut să mă anunţe că Abra nu s-a simţit prea bine. Se pare că a plecat acasă din cauza durerilor lunare.

Îşi lăsă capul în piept şi murmură:

— Nici n-am ştiut că a început să-i vină ciclul. Lucy nu mi-a pomenit despre asta.

— Sunt anumite lucruri pe care taţii nu trebuie să le ştie, zise John. Acum sună-l pe Billy.

— N-am numărul lui.

Scoase un hohot gâtuit de râs – HA!

— Ce comando de tot căcatul suntem!

Îi spuse Dan numărul lui Billy. Îl ştia pe de rost. În faţa lor, copacii începuseră să se rărească şi se puteau vedea deja felinarele de pe strada principală a oraşului Frazier.

Dave apăsă tastele şi duse telefonul la ureche. Ascultă şi închise.

— Căsuţa vocală.

Cei trei bărbaţi nu mai spuseră nimic în vreme ce Riv-ul ieşi din pădure şi parcurse ultimii trei kilometri până la Orăşelul Liliput. Dan mai încercă o dată să ia legătura cu Abra, folosindu-şi vocea mentală cu toată energia de care era în stare. Niciun răspuns. Probabil că fusese cumva lăsată inconştientă de cel căruia ea îi spunea Fală. Femeia cu tatuajul avusese o seringă la ea. Poate că şi Fală avusese una.

Îţi vei aminti ce a fost uitat.

Şi atunci explicaţia gândului aceluia se înălţă de undeva din fundul minţii lui, din locul unde ţinea cutiile încuiate în care se aflau toate amintirile îngrozitoare din Hotelul Overlook şi toate fantomele care-l infestaseră.

— Boilerul.

Din locul lui de pe scaunul mecanicului de locomotivă, Dave se holbă la el:

— Ce?

— Nimic.

Sistemul de încălzire al hotelului fusese foarte vechi. Presiunea aburului trebuia să fie coborâtă de câteva ori pe zi, altminteri ar fi urcat şi ar fi tot urcat, până când boilerul ar fi explodat, trimiţând hotelul în înaltul cerului. În goana lui impetuoasă spre demenţă, Jack Torrance uitase de pericolul acesta. Dar fiul lui fusese avertizat. De către Tony.

Să fi fost acum vorba de un alt avertisment,