ori nu era decât o convulsie exasperantă a memoriei sale, provocată de stres şi de sentimentul de vină? Pentru că, da, se simţea vinovat. Sigur, John avea dreptate când spunea că Abra ar fi devenit oricum ţinta Clanului Legitim, însă sentimentele sunt de obicei imune în faţa raţiunii. Aşa că se simţea vinovat, foarte vinovat. Fusese planul lui. Planul dăduse greş şi vina era doar a lui.

Îţi vei aminti ce a fost uitat.

Era oare vocea vechiului său prieten, încercând să-i comunice ceva despre situaţia actuală, ori doar un disc zgâriat de gramofon?

2

Dave şi John se întoarseră acasă la familia Stone în aceeaşi maşină. Dan îi urmă cu maşina lui, bucuros că a rămas singur cu gândurile lui. Nu că singurătatea l-ar fi ajutat cine ştie ce. Era aproape sigur că era vorba despre ceva real, dar nu reuşea să-şi dea seama ce anume. Ba chiar încercă să-l cheme pe Tony, lucru pe care nu-l mai făcuse din adolescenţă, însă şi încercarea aceasta se soldă cu un eşec.

Camioneta lui Billy nu se mai afla pe Intrarea Richland. Perfect logic, din punctul de vedere al lui Dan. Legitimii veniseră cu rulota Winnebago. Dacă Fală coborâse în Anniston, însemna că era pe jos şi avea nevoie de un mijloc de transport.

Uşa de la garaj era deschisă. Dave coborî din maşina lui John înainte ca aceasta să se fi oprit şi se repezi înăuntru strigând numele Abrei. Apoi, la lumina farurilor de la Chevrolet-ul lui John, ca un actor în luminile rampei, ridică ceva de pe jos şi scoase un sunet aflat pe undeva între geamăt şi urlet. Dan opri lângă maşina doctorului şi reuşi să vadă despre ce era vorba: rucsacul de şcoală al Abrei.

Şi atunci i se făcu sete. Nevoia de a bea era acum mai neostoită chiar decât în noaptea aceea de demult, când îl sunase pe John din parcarea barului „Cizmă de Cowboy”, mai puternică decât fusese vreodată în toţi anii care trecuseră de când primise jetonul alb la prima întrunire AA la care participase. Ce-ar fi să dea în marşarier, să iasă de pe aleea din faţa casei familiei Stone, ignorându-le cu totul strigătele şi să se întoarcă în Frazier? Ştia un bar acolo. „Elanul Albastru”. Trecuse de nenumărate ori prin faţa lui, mereu cu aceleaşi gânduri de alcoolic adus pe calea cea bună – oare cum e înăuntru? oare serveau şi bere la halbă? ce fel de muzică aveau la tonomat? ce fel de whisky aveau pe raft şi care marcă era cea a casei? oare înăuntru erau şi ceva dudui arătoase? şi oare ce fel de gust ar fi avut prima înghiţitură? gustul bun şi drag care să-i amintească de casă? gustul bun şi drag care să-l facă să priceapă că acolo era casa lui? Ar fi putut să-şi răspundă la câteva din întrebările astea înainte să-l ridice poliţiştii chemaţi de David Stone şi să-l ducă la secţie, unde avea să fie interogat în cazul dispariţiei unei anumite fetiţe.

Va veni o vreme, îi spusese Casey în zilele acelea trăite cu pumnii încleştaţi, când vor da chix toate sistemele tale de apărare mentală şi între tine şi sticla cu băutură nu va mai rămâne decât Puterea Supremă.

Dan nu avea nicio problemă cu Puterea Supremă, pentru că avusese ocazia să afle ceva informaţii din interior. Sigur, Dumnezeu rămânea o ipoteză nedemonstrată încă, dar el cunoscuse şi un alt plan al existenţei. La fel ca Abra, şi Dan văzuse „fantomiţele”. Aşa că da, sigur, posibil ca Dumnezeu să fie real. Pentru că întrezărise de mai multe ori lumea de dincolo de lume, lui Dan i se părea chiar probabil… deşi, ce fel de Dumnezeu e ăla care stă cu mâinile în sân când se întâmplă nenorociri dintr-astea?

De parcă tu ai fi primul om care pune întrebarea asta, se ironiză el în gând.

Casey Kingsley îl sfătuise să se aşeze în genunchi de două ori pe zi, cerând sprijin dimineaţa şi aducând mulţumiri seara. Primii trei paşi: eu nu pot, dar Dumnezeu poate, aşa că mai bine îl las pe el. Şi n-am să mă mai gândesc la asta.

Casey avea obiceiul să le povestească o întâmplare din viaţa regizorului de film John Waters nou-veniţilor care nu dădeau semne că ar dori să-i urmeze sfaturile. Într-o scenă a unuia dintre primele sale filme, Pink Flamingos, actorul principal, travestitul Divine, mâncase o bucăţică de excrement de câine de pe jos. Chiar şi la mulţi ani după aceea, Waters încă mai era rugat să vorbească despre acel moment de glorie din istoria cinematografiei. La un moment dat regizorul izbucnise iritat: „N-a fost decât o bucăţică de căcat de câine”, îi spusese el unui reporter, „şi bucăţica aia l-a făcut vedetă”.

Aşa că pune-te în genunchi şi cere ajutor, chiar dacă nu-ţi convine, era morala cu care încheia mereu Casey. În fond, nu-i decât o bucăţică de căcat de câine.

Dan nu prea avea cum să se pună în genunchi în spatele volanului, drept pentru care îşi luă poziţia obişnuită în timpul rugilor din fiecare dimineaţă şi noapte – ochi închişi şi palma lipită de buze, ca şi cum ar fi vrut să se ferească cu totul de licoarea aceea vrăjită ce-i otrăvise douăzeci de ani din viaţă.

Doamne, ajută-mă să nu mai be…

Atât apucă să spună când, pe neaşteptate, i se făcu lumină în minte.

Ceva ce spusese David pe drumul spre Spărtura din Nori. Zâmbetul furios al Abrei (şi se întrebă dacă Fală avusese ocazia să-l vadă şi, dacă îl văzuse, ce părere avusese despre el).

— O, Dumnezeul meu, şopti el.

Coborî din maşină, dar picioarele refuzară să-l mai susţină. Uite, până la urmă tot în genunchi a ajuns.