Îl înşfăcă pe David de umăr.

— Sună-ţi soţia. Spune-i că te duci la ea.

— O să mă întrebe ce s-a întâmplat, comentă Dave.

Din întreaga lui atitudine – tremurul gurii şi ochii plecaţi – se putea observa cât de puţin îşi dorea să aibă această conversaţie.

— E la Chetta acasă. O să-i zic… Hristoase, nu ştiu ce să-i zic.

Dan îl strânse mai tare, şi mai tare, până când bărbatul îşi ridică privirea.

— Mergem toţi trei la Boston, dar John şi cu mine avem alte treburi acolo.

— Ce treburi? Nu pricep.

Dan pricepea. Nu chiar tot, dar destul.

Plecară cu Chevrolet-ul lui John. David în faţă, Dan întins pe bancheta din spate, cu capul pe rezemătoarea banchetei.

— Lucy a insistat să afle despre ce e vorba, zise Dave. A spus că o sperii. Normal că s-a gândit că e ceva cu Abra, pentru că şi ea are puţin din talentul ei. Am ştiut asta de la bun început. I-am zis că a rămas peste noapte acasă la Emma. Ştiţi voi de câte ori mi-am minţit soţia de când suntem căsătoriţi? Aş putea să-mi număr minciunile pe degetele de la o singură mână şi trei dintre ele se referă la cât am pierdut la partidele de poker organizate de şeful departamentului meu în serile de joi. Minciuni inofensive, nimic ca nebunia asta. Şi în doar trei ceasuri o să fiu nevoit să dau cărţile pe faţă.

Sigur că Dan şi John ştiau ce spusese despre Abra şi cât de supărată fusese Lucy atunci când soţul ei refuzase să dea mai multe amănunte, explicându-i că problema e mult prea complicată şi importantă pentru a fi discutată la telefon. Amândoi fuseseră lângă el, în bucătărie, când dăduse telefonul cu pricina. Dar David simţea nevoia să vorbească. Să se descarce, cum se spune în limbaj AA. John oferi răspunsurile atunci când era cazul: aha, hm şi înţeleg şi ştiu.

La un moment dat, Dave se opri şi se uită în spate.

— Iisuse Hristoase, acum ţi-ai găsit să dormi?

— Nu dorm, spuse Dan fără să deschidă ochii. Încerc să iau legătura cu fiica ta.

Răspunsul lui puse capăt monologului lui David. Acum nu se mai auzea decât foşnetul făcut de roţi pe Route 16, prin zeci de orăşele adormite. Se circula uşor şi, de când intraseră pe şoseaua cu patru benzi, acul vitezometrului arăta nouăzeci şi şase de kilometri la oră.

Dan nu mai încercă s-o contacteze pe Abra; nu credea că era posibil. În schimb, se strădui să-şi deschidă complet mintea. Să se transforme într-un post de ascultare. Niciodată nu mai încercase aşa ceva, iar rezultatul îl luă prin surprindere. Parcă îşi pusese cele mai puternice căşti din lume. Auzi un fâşâit înfundat şi îşi spuse că probabil acesta era iureşul gândurilor omeneşti. Nu se aştepta să-i desluşească vocea în oceanul acela, dar ce altceva putea face?

La scurt timp după ce intraseră pe Autostrada Spaulding şi mai aveau doar nouăzeci de kilometri până la Boston, reuşi, în sfârşit, să o audă.

(Dan!)

Foarte slab. O şoaptă. La început îşi zise că era doar un joc al imaginaţiei sale, o iluzie provocată de dorinţa lui fierbinte de a lua legătura cu ea, dar încercă, totuşi, să-şi canalizeze toată concentrarea pe direcţia de unde i se păruse că o auzise pe Abra. Şi o auzi din nou. Puţin mai tare de această dată. Şi nu, nu i se părea. Ea era.

(Dan, te rog!)

Din nefericire fetiţa era drogată, iar el nu mai făcuse niciodată în viaţa lui ceva nici pe departe asemănător cu ce avea să facă acum… dar Abra făcuse. Şi, chiar dacă era drogată, tot va putea să-i arate cum să procedeze.

(Împinge! Trebuie să mă ajuţi!)

(La ce să ajut? Cum?)

(Schimbăm.)

(???)

(Ajută-mă să învârt lumea!)

Dave tocmai căuta monedele potrivite pentru următorul punct de plată de pe autostradă, când Dan începu să vorbească de pe bancheta din spate. Doar că nu era vocea lui.

— Mai lasă-mă puţin, trebuie să-mi schimb tamponul!

John tresări puternic şi trase tare de volan, făcând Chevrolet-ul să derapeze.

— Ce dracu’?

David îşi desfăcu centura şi se lăsă în genunchi, răsucindu-se ca să se poată uita la bărbatul din spatele lui. Ochii lui Dan erau pe jumătate închişi, dar se deschiseră brusc atunci când Dave rosti numele Abrei.

— Nu, Tati, nu acum, trebuie să-l ajut… trebuie să încerc…

Trupul lui Dan se crispă. Ridică mâna şi se frecă la gură, gest pe care Dave îl văzuse de mii de ori, apoi o lăsă jos.

— Spune-i să nu-mi mai zică aşa. Spune-i…

Capul lui Dan se înclină într-o parte până ajunse să se sprijine pe umăr. Gemu. Mâinile îi zvâcneau incontrolabil.

— Ce se petrece? strigă John. Ce să fac?

— Nu ştiu, zise David.

Întinse braţul printre scaune şi apucă strâns una din mâinile lui Dan.

— Condu mai departe, murmură el.

Apoi trupul celui de pe bancheta din spate începu să se zvârcolească violent şi Abra ţipă cu vocea lui Dan.

Descoperi drumul până la Abra, urmând curentul leneş al gândurilor ei. Văzu roata uriaşă din piatră pentru că ea o vizualiza, dar era mult prea slăbită şi dezorientată ca să o poată roti. Îşi folosea toată forţa mentală pe care o mai avea doar ca să ţină deschisă linia de comunicare. Ca el să poată intra în mintea ei, iar ea în a lui. Dar Dan simţea că o parte însemnată din el se află tot în Chevrolet, luminat de farurile maşinilor care treceau pe lângă ei din sens opus. Lumină… întuneric… lumină… întuneric.

Şi roata aia era atât de grea.

De undeva se auziră nişte bătăi puternice, apoi o voce de bărbat:

— Haide, Abra, ieşi de-acolo. Ţi-a expirat timpul. Trebuie să plecăm.

Strigătul acela o înspăimântă şi îi dădu ceva mai multă forţă. Roata se urni din loc, trăgându-l pe Dan mai adânc în canalul care-i unea. Niciodată nu mai avusese o senzaţie atât de stranie: revigorantă, în pofida grozăviei situaţiei.

De