— Mai lasă-mă puţin, trebuie să-mi schimb tamponul!

Tavanul Chevrolet-ului lui John începu să dispară. Începu să se rotească. Urmă întunericul însoţit de senzaţia că se afla într-un tunel şi avu timp să-şi spună: Dacă mă rătăcesc aici, n-am să mai găsesc în veci drumul înapoi. O să ajung în vreun balamuc cu diagnosticul de schizofrenie incurabilă.

Dar chiar atunci lumea reveni la locul de dinainte, deşi nu întocmai. Chevrolet-ul dispăruse. Dan se afla într-o toaletă rău mirositoare, cu podeaua din plăci de faianţă albastră foarte pătată şi cu o hârtie atârnată lângă chiuvetă – SCUZE, DOAR APĂ RECE. Iar el şedea pe WC.

Înainte să apuce să se ridice de acolo, uşa se dădu de perete cu atâta putere că fisură câteva din dalele vechi şi un bărbat apăru în pragul ei. Părea a avea în jur de treizeci şi cinci de ani. Părul foarte negru şi-l pieptănase pe spate, faţa îi era ascuţită, dar atrăgătoare într-un mod aspru. Într-o mână ţinea un pistol.

— Da, sigur, schimbă-ţi tamponul, spuse el. Da’ unde-l ascunseseşi, Bucliţe, în buzunarul de la pantaloni? Probabil că da, pentru că rucsacul tău e departe.

(Spune-i să nu-mi mai zică aşa.)

— Ţi-am spus să nu-mi mai zici aşa.

Fală şovăi, privind lung la fata de pe toaletă. Micuţa se clătina încet, sigur că se clătina, ăsta era un efect al drogului. Dar vocea de ce-i suna altfel? Tot din cauza drogului?

— Ce-ai păţit? Parcă nu-i vocea ta.

Dan încercă să ridice din umerii Abrei şi izbuti doar să-l facă pe unul să zvâcnească. Fală o apucă pe Abra de braţ şi îl smuci pe Dan, ridicându-l în picioare. Pe picioarele Abrei. Ţipă de durere.

De altundeva – la mulţi kilometri depărtare – cineva ţipă gâtuit: Ce se petrece? Ce să fac?

— Condu mai departe, îi spuse el lui John când Fală îl îmbrânci pe uşă afară.

— Fii sigură că aşa am să fac, mârâi Fală, urcând-o cu forţa pe Abra lângă Billy Freeman, care nu se trezise în tot acest timp.

Apoi îşi înfăşură în jurul pumnului o şuviţă din părul ei şi trase tare. Dan ţipă, ştiind că vocea lui nu este identică cu cea a Abrei. Semăna foarte mult, dar nu era identică. Fală sesiză diferenţa, dar nu pricepu care anume era cauza. Femeia cu pălărie ar fi priceput într-o clipită; în fond, ea o învăţase pe Abra – fără să-şi dea seama, fireşte – trucul cu transferul de minţi.

— Înainte să pornim la drum, vreau să facem un pact. Fără minciuni, ăsta-i pactul. Dacă îl mai minţi pe Tăticuţul tău, fie şi o singură dată, îţi iei adio de la hodorogul ăsta care sforăie lângă tine. Da’ să ştii că n-am să folosesc drogul. I-ar fi prea uşor. Am să caut un drum lăturalnic, am să opresc acolo şi am să-i vâr un glonţ în burtă. Aşa o să se mai chinuiască ceva vreme. Şi tu o să stai cuminţică şi o să-l asculţi cum urlă de durere. Ne-am înţeles?

— Da, şopti Dan.

— Sper să spui adevărul acum, fetiţo, pentru că mie nu-mi place să-mi bat gura de două ori.

Fală trânti portiera şi se îndreptă iute spre locul şoferului. Dan închise ochii Abrei. Se gândi la lingurile de la ziua de naştere. La sertare care se deschideau şi se închideau singure – şi la ele se gândi. Abra era mult prea slabă ca să aibă vreo şansă într-o eventuală confruntare fizică cu bărbatul care se urcase la volan şi pornea acum camioneta. Însă o anumită parte a ei era incredibil de puternică. Dacă ar putea găsi partea aceea… partea care atârnase lingurile de tavan şi deschisese sertare şi cântase la clapele unui pian invizibil… partea aceea care scrisese mesaje pe tabla din camera lui, deşi fetiţa se afla la mulţi kilometri depărtare… dacă ar putea s-o găsească şi să o controleze…

Aşa cum, mai de mult, Abra plăsmuise o prinţesă-războinică pe un armăsar alb, Dan îşi imagină acum un şir de comutatoare pe peretele unui centru de comandă. Unele din acestea îi activau mâinile, altele picioarele, câteva mişcările umerilor. Însă erau acolo şi unele contacte mult mai importante. Ar trebui să le poată manevra. Şi el era înzestrat cu aceleaşi circuite.

Camioneta se pusese în mişcare, dădea înapoi şi se întorcea. Câteva clipe mai târziu se aflau iar pe şosea.

— Bine faci, rânji Fală. Culcă-te. Ce mama dracului îţi închipuiai că poţi face acolo? Să te arunci în budă şi să tragi apa după…

Vorbele i se stinseră, deoarece Dan descoperise contactele căutate. Contactele acelea speciale, cu manete roşii. Nu ştia dacă existau cu adevărat şi dacă erau conectate la puterile Abrei sau dacă aceasta nu era decât o pasienţă pe care, evident, o juca de unul singur. Nu ştia decât că trebuie să încerce.

Haide, străluceşte, se îndemnă el şi trase toate manetele.

Camioneta lui Billy Freeman ajunsese cam la zece kilometri de benzinărie şi străbătea întunericul şoselei 108 printre satele din Vermont, când Fală simţi primul junghi de durere cumplită. Ca şi cum un inel subţire din argint îi înconjura ochiul stâng. Rece, apăsător. Apoi simţi acelaşi lucru şi la ochiul drept. Parcă avea un binoclu din metal.

Sau cătuşe pentru ochi.

Apoi începu să-i ţiuie urechea stângă şi îi amorţi tot obrazul de pe aceeaşi parte, întoarse capul şi văzu că fata îl privea ţintă, cu ochi mari şi neclintiţi. Nu erau câtuşi de puţin ochii unei persoane drogate. De fapt, nici nu semănau cu ochii ei. Păreau mai bătrâni. Mai înţelepţi. Şi la fel de reci cum îşi simţea el acum obrazul.

(opreşte maşina)

Fală pusese la loc capacul din plastic pe acul seringii, dar încă mai ţinea în mână pistolul pe care îl scosese de sub scaun când îşi dăduse seama că fata întârzie prea mult la budă. Vru să o ameninţe iar că-l va împuşca pe boşorog dacă nu va înceta imediat,