dar mâna îi îngheţă brusc, de parcă ar fi ţinut-o în congelator. Şi pistolul devenise foarte greu: parcă avea trei kilograme, cinci… imposibil, zece. Cel puţin zece. Şi, pe când se chinuia să-l urnească, piciorul drept i se ridică de pe pedala de acceleraţie, iar mâna stângă trase de volan, făcând camioneta să iasă de pe şosea şi să se îndrepte încet spre şanţul de pe margine.

— Ce-mi faci?

— Ce meriţi. Tati.

Camioneta se lovi de trunchiul unui mesteacăn doborât, îl frânse în două şi se opri. Fata şi moşul aveau centurile de siguranţă puse, dar Fală uitase să o cupleze pe a lui. Aşa că se izbi puternic de volan, declanşând claxonul. Când se uită în jos, văzu cum pistolul bătrânului i se răsuceşte în mână. Foarte, foarte încet. Se răsucea spre el. Foarte încet. Nu se putea întâmpla aşa ceva. Pentru asta folosise drogul. La dracu’, drogul chiar avusese efectul scontat, însă ceva se schimbase în toaleta aia. Cine se uita acum la el cu ochii ăia blestemaţi era cât se poarte de lucid şi calculat.

Şi îngrozitor de puternic.

Rose! Rose, am nevoie de tine!

— Nu cred că te aude, spuse vocea care nu era a Abrei. Oi avea tu ceva talente, lepădătură ce eşti, dar nu mi se pare că ai fi vreun telepatic. Cred mai degrabă că foloseşti telefonul atunci când vrei să vorbeşti cu amanta ta.

Forţându-se din răsputeri, Fală începu să întoarcă ţeava Glock-ului înapoi spre fată. Acum i se părea că arma cântăreşte douăzeci şi cinci de kilograme. Tendoanele gâtului păreau nişte cabluri groase. Stropi grei de transpiraţie i se adunară pe frunte, curgându-i apoi în ochi şi usturându-l. Fală clipi des, încercând să-şi recapete vederea.

— O… să-ţi… împuşc… prietenul, se bâlbâi el.

— Nu, îl contrazise persoana din capul Abrei. N-am să te las.

Dar Fală observă că şi ea se încorda acum, iar asta îi dădu speranţă. Cu un efort uriaş încercă să îndrepte gura armei spre pieptul fetei şi aproape reuşi, când pistolul porni să se rotească în direcţie opusă. O auzea pe javra aia mică gâfâind. Drace, gâfâia şi el. Tare. După sunetele scoase, parcă erau doi maratonişti care se apropie umăr la umăr de linia de finiş.

Pe lângă ei trecu o maşină, fără să încetinească. Nu o observă niciunul. Se ţintuiau cu privirile.

Fală încercă să se ajute şi cu mâna stângă. Acum, pistolul parcă se mişca mai uşor. O învingea, zău că o învingea. Dar ochii lui! Iisuse!

— Billy! strigă Abra. Billy, ajută-mă puţin!

Billy mai fornăi o dată şi deschise brusc ochii.

— Ce…

O clipă doar Fală îşi pierdu concentrarea. Muşchii i se destinseră, iar pistolul începu imediat să se rotească din nou spre el. Îşi simţea mâinile reci, foarte, foarte reci. Inelele acelea metalice îi apăsau ochii, ameninţând să-i transforme în gelatină.

Arma se declanşă, făcând o gaură în bordul camionetei, chiar deasupra aparatului de radio. Billy tresări cu putere, trezindu-se de-a binelea. Dădu năuc din mâini, aidoma cuiva care se smulge din cel mai cumplit coşmar, lovind-o pe Abra în tâmplă şi pe Fală în piept. Cabina camionetei se umpluse de o pâclă albăstruie şi de mirosul puternic al prafului de puşcă.

— Ce-a fost aia? Ce dracu’ a fost a…

Fală mârâi:

— Nu, căţea ordinară! Nu!

Învârti iar pistolul spre Abra şi simţi atunci cum fata începe să-şi piardă controlul. Din cauza loviturii la tâmplă, precis. Îi vedea disperarea şi groaza din ochi şi se simţi cuprins de o bucurie sălbatică.

Trebuie s-o omor. Nu pot s-o mai las în viaţă după toată povestea asta. Dar n-am s-o împuşc în cap. În burtă am s-o împuşc. Şi după aia am să-i sorb abu…

Billy îl izbi foarte puternic cu umărul. Pistolul zvâcni şi se descărcă din nou, făcând acum o gaură în plafon, nu departe de capul Abrei. Înainte ca Fală să mai apuce să-l coboare, mâinile îi fură acoperite de alte mâini. Avu vreme să înţeleagă că adversarul lui folosise doar o parte din forţa de care dispunea. Căci panica descătuşase o rezervă uriaşă, poate chiar incomensurabilă. Şi când arma se întoarse iarăşi spre el, încheieturile mâinilor i se frânseră ca două vreascuri uscate de foc. O clipă văzu un ochi negru privindu-l şi mai avu vreme pentru o jumătate de gând:

(Rose, te iu…)

Un fulger alb, apoi întuneric deplin. Patru secunde mai târziu, din Tati Fală nu mai rămăsese nimic cu excepţia hainelor.

7

Când începură zbieretele, Steve Capzălud, Baba Bolşevica, Dick Ghebosul şi Haplea G. jucau, cam fără tragere de inimă, o partidă de canastă în rulota marca Bounder pe care o împărţeau Phil Jegosul şi Haplea G. Toţi patru aveau nervii întinşi la maximum – ca, de altfel, toţi Legitimii – şi, aruncându-şi cărţile, se repeziră la uşă.

Ceilalţi coborau şi ei din rulote să vadă ce se întâmplase, dar încremeniră cu toţii când au dat cu ochii de Rose Ţilindru, în lumina puternică, alb-gălbuie, a reflectoarelor din jurul Cabanei Overlook. Îi privea ca o nebună, cu ochii bulbucaţi. Îşi smulgea părul din cap ca un proroc din Vechiul Testament, torturat de vedenii cumplite.

— Scârba aia afurisită l-a omorât pe Tati al meu! urla ea. O s-o omor eu pe ea acum! O S-O OMOR ŞI O SĂ-I MĂNÂNC INIMA!

Se prăbuşi în genunchi şi începu să plângă cu obrajii în palme.

Legitimii erau şocaţi. Niciunul nu ştia ce să spună ori ce să facă. În cele din urmă, Sarey Tăcuta îşi luă inima în dinţi şi se apropie de ea. Rose o îmbrânci cu putere la o parte. Sarey căzu pe spate, se ridică şi, fără nicio ezitare, se întoarse la Rose. De această dată, Rose îşi ridică privirea şi o văzu pe cea care voia să o consoleze, femeie care pierduse, la rândul ei, pe cineva drag în noaptea aceasta absurdă. O luă în braţe şi o strânse atât de tare încât ceilalţi auziră cum îi trosnesc oasele Tăcutei. Dar Sarey nu încercă să se desprindă