expresie pe care adulţii nu obişnuiau să o rostească în preajma fetiţelor din New Hampshire). Dan era mulţumit: acum reuşea cât de cât să ajungă la pedale cu picioarele Abrei. „Cât de cât” e foarte bine spus. Dan băgă camioneta în marşarier şi dădu încet înapoi. Odată ajunşi pe asfaltul drumului, scoase un oftat lung de uşurare. Nu i-ar fi ajutat cu nimic să rămână împotmoliţi într-un şanţ de pe marginea unei şosele puţin umblate din Vermont.

— Măcar ştii ce faci? îl întrebă Billy.

— Da, am permis de conducere de ani buni… cu o pauză, totuşi, când mi l-a suspendat poliţia din Florida. Eram în alt stat la vremea respectivă, dar există un lucru minunat numit reciprocitate în faţa pacostei reprezentate de beţivii hoinari de-a lungul şi de-a latul acestei minunate ţări în care noi cu drag trăim.

— Tu eşti Dan.

— Vinovat, răspunse el, întinzând gâtul pe deasupra volanului ca să vadă drumul. Îşi dorea să fi avut o carte groasă pe care să şi-o pună sub fund, dar nu avea şi trebuia să se descurce fără.

— Cum ai ajuns în Abra?

— Nu mă întreba.

Fală spusese ceva (sau gândise, Dan nu-şi dădea seama cum fusese) despre nişte drumuri de ţară şi după vreo şase kilometri parcurşi pe şoseaua 108, observă o potecă şi un semn rustic din lemn, bătut în cuie de un pin: PARADISUL LUI BOB ŞI DOT. Dacă nici ăsta nu era un drum de ţară, atunci nu ştia ce ar putea fi. Dan intră pe el. La vreo patru sute de metri mai încolo, drumul era barat cu un lanţ gros de care atârna un alt semn, mai puţin bucolic de această dată: TRECEREA INTERZISĂ. Lanţul acela era un semn bun. Însemna că Bob şi Dot nu avuseseră de gând să-şi petreacă sfârşitul de săptămână în paradisul lor. Însemna şi că erau singuri acolo, iar distanţa de patru sute de metri de la drumul principal le asigura oarece intimitate. Locul mai avea şi un alt avantaj: un canal din care picura apă curată.

Dan stinse farurile şi opri motorul, apoi se întoarse spre Billy.

— Vezi canalul ăla? Du-te şi spală-te pe faţă, eşti plin de suc. Şi după aia piaptănă-te puţin. O să ne întoarcem printre oameni.

— Unde suntem?

— În Vermont.

— Unde-i boul care m-a răpit?

— E mort.

— Adio şi n-am cuvinte! se bucură Billy, continuând după ce procesă puţin informaţia: Şi cadavrul? Unde l-ai pus?

Excelentă întrebare, însă una la care Dan nu voia să răspundă. Nu voia decât să se termine totul cât mai repede. Era istovitor şi bulversant în mii de feluri.

— Nu mai e. Şi crede-mă că doar atâta vrei să ştii.

— Dar…

— Nu acum. Spală-te pe faţă şi după aia plimbă-te încoace şi încolo. Dă din mâini, respiră adânc şi încearcă să-ţi limpezeşti minţile.

— Mă doare capul de nu mai ştiu de mine.

Dan nu se miră.

— Când te întorci, probabil că fata va fi iar aici, ceea ce înseamnă că va trebui să conduci tu. Dacă te simţi în putere, opreşte în primul oraş cu motel şi ia o cameră. Fata e nepoata ta, ai înţeles?

— Îhî, mormăi Billy. Nepoata mea. Abby Freeman.

— Şi când ajungi în cameră, să mă suni pe mobil.

— Pentru că tu ai să fii acolo… acolo unde ţi-e şi trupul.

— Corect.

— Nici cu mintea n-am gândit că e posibil să ajungem într-un rahat aşa de mare.

— Da, spuse Dan. Dar uite că este. Treaba noastră e acum să încercăm să ieşim din el.

— În regulă. Care zici că-i următorul oraş?

— Nu zic, pentru că nu ştiu. Ascultă-mă, Billy, nu vreau să aveţi vreun accident. Dacă simţi că nu te-ai limpezit destul la minte ca să conduci patruzeci ori cincizeci de kilometri şi să îţi iei o cameră la un motel fără ca recepţionerul să cheme poliţia, atunci mai bine rămâi cu Abra în camionetă şi dormiţi aici. Nu vă va fi prea confortabil, dar măcar veţi fi în siguranţă.

Billy deschise portiera din partea lui.

— Lasă-mă zece minute. Şi după aia ai să juri că sunt treaz. Am mai trecut prin de-astea.

Şi-i făcu cu ochiul fetei de la volan.

— Nu uita că lucrez pentru Casey Kingsley. Care are boală pe beţivi, mai ştii?

Dan îl urmări cum se duce la canal şi se aşază în genunchi. Apoi închise ochii Abrei.

În parcarea mallului Fox Run, Abra îi închise pe ai lui Dan.

(Abra!)

(Aici sunt.)

(Te-ai trezit?)

(Cam aşa ceva.)

(Trebuie să întoarcem iar roata. Poţi să mă ajuţi?)

Da. Acum putea.

12

— Gata, daţi-mi drumul, spuse Dan cu o voce ce semăna cu a lui. Cred că mi-am revenit.

John şi David îl lăsară în pace, dar erau gata să îl prindă în braţe, dacă n-ar fi reuşit să se ţină pe picioare. Însă nu fu cazul. Dan îşi verifică trupul – păr, faţă, piept, picioare – şi dădu mulţumit din cap.

— Da, sunt cu totul aici, zise el uitându-se în jur. Aici adică unde?

— Mallul Fox Run, spuse John. Cam la o sută de kilometri de Boston.

— În regulă, hai să mergem mai departe.

— Dar Abra? îl opri David neliniştit. Ce face Abra?

— Abra e bine. Şi e acolo unde îi e locul.

— Locul ei e acasă, spuse Dave indignat. În camera ei, stând de vorbă pe mess cu prietenele ori ascultându-i la iPod pe puştii ăia din ’Round Here.

Dar acasă şi este, îi răspunse Dan doar în gând, ca să nu-l contrarieze şi mai mult. Dacă trupul unui om este casa lui, atunci putem spune că Abra e acasă.

— E cu Billy. Are Billy grijă de ea.

— Şi ce s-a întâmplat cu ăla care a răpit-o? Cu Fală ăla?

Dan se opri lângă portiera Chevrolet-ului lui John.

— Nu mai trebuie să-ţi faci probleme din cauza lui. Acum trebuie să ne temem doar de Rose.

13

Primul motel din drum se afla, de fapt, dincolo de graniţa statului Vermont, în Crownville, New York. Era o şandrama amărâtă, la intrare cu un anunţ din becuri chioare pe care scria AV M CAME E şi CA LU TV! Din cele treizeci şi ceva de locuri ale parcării nu erau ocupate decât patru. Individul