de la recepţie era un munte de grăsime, cu părul slinos strâns într-o coadă de cal ce-i ajungea până la jumătatea spatelui. Trecu prin POS cardul Visa al lui Billy şi-i înmână cheile de la două camere, totul fără să-şi ia ochii de la ecranul televizorului, unde două femei se pupau cu foc, îmbârligate pe catifeaua roşie a unei canapele.

— Sunt cuplate? îl întrebă Billy.

Privi la femeile de la televizor şi se simţi dator cu o explicaţie:

— Despre camere vorbesc.

— Da, da, toate-s cuplate. Tre’ să deschizi uşa.

— Mulţam.

Conduse până la rândul pe care se aflau camerele douăzeci şi trei şi douăzeci şi patru şi parcă bine camioneta. Abra dormea dusă, ghemuită în scaun, cu capul sprijinit pe un braţ. Billy descuie camerele, aprinse luminile din amândouă şi deschise uşa dintre ele. Condiţiile i se păreau mizere, dar nu dramatice. Nu voia decât să o aducă pe Abra înăuntru şi să se culce şi el. Îşi dorea să doarmă vreo zece ore în şir, dacă ar fi fost posibil. Doar rareori i se întâmpla să se simtă bătrân, dar în noaptea aceasta avea senzaţia că e matusalemic.

Abra se trezi când o întindea pe pat.

— Unde suntem?

— În Crownville, New York. Suntem în siguranţă. Eu am să fiu în camera de alături.

— Vreau la Tati. Şi la Dan.

— Curând.

Sperând că nu o minţea.

Ochii fetei se închiseră şi se deschiseră iar, foarte încet.

— Am vorbit cu femeia aia. Cu jigodia aia.

— Da?

Billy habar nu avea despre ce era vorba.

— Ştie ce am făcut. A simţit. Şi a durut-o.

O lumină nemiloasă se aprinse în ochii Abrei. Lui Billy i se păru că întrezăreşte o rază de soare la capătul unei zile reci şi mohorâte de februarie.

— Şi mă bucur.

— Culcă-te, scumpo.

Şi lumina aceea rece de iarnă se aprinse din nou pe chipul palid şi epuizat al fetei.

— Ştie că o caut.

Billy vru să-i dea părul la o parte din ochi… dar dacă îl muşca? Tâmpită idee, sigur, dar… lumina aia din privirea ei… Mama lui arătase uneori aşa, atunci când îşi ieşea din fire şi îl bătea pe el sau pe unul din fraţii lui.

— Ai să te simţi mai bine mâine dimineaţă. Şi eu aş fi vrut să ne putem întoarce din seara asta şi sunt convins că aşa şi-ar fi dorit şi tăticul tău, dar nu mă simt în stare să conduc. Am avut mare noroc că am ajuns până aici fără să ieşim de pe şosea.

— Aş vrea să vorbesc cu Mami şi cu Tati.

Mama şi tatăl lui Billy, care nici măcar în cele mai bune momente ale lor n-ar fi putut candida la titlul de Părinţi ai Anului, muriseră de multă vreme, iar el nu voia decât să doarmă. Aruncă o privire plină de dor spre patul din cealaltă cameră care se vedea prin uşa deschisă. Va dormi curând, dar nu chiar acum. Îşi scoase telefonul şi îl deschise. Formă un număr şi începu să vorbească cu Dan. După câteva secunde, i-l întinse fetei.

— E tatăl tău. Hai, vorbeşte.

Abra îi smulse mobilul din mână.

— Tati? Tati?

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Da, sunt… încetează, Tati, sunt bine. Doar că mi-e atât de somn că de-abia pot…

Încremeni, ca lovită de trăsnet, dându-şi seama că nu pusese întrebarea esenţială:

— Da’ tu, tu eşti bine?

Apoi ascultă răspunsul. Ochii lui Billy se închiseră uşor, iar el îi deschise cu un efort colosal. Acum fata plângea în hohote, iar el se simţea cum nu se poate mai bucuros. Spera ca lacrimile să-i spele lumina aceea crudă din privire.

Abra îi întinse telefonul.

— E Dan. Vrea să-ţi mai spună ceva.

Luă mobilul şi ascultă. Apoi spuse:

— Abra, Dan vrea să ştie dacă tu crezi că mai sunt şi alţi nenorociţi din ăştia. Care ar putea ajunge la noi în noaptea asta.

— Nu. Mi se pare că Fală trebuia să se întâlnească cu unii, dar sunt încă departe. Şi nici nu-şi pot da seama unde suntem noi…

Căscă lung de-i pârâiră maxilarele. Apoi continuă:

— … dacă el nu mai e să le spună. Zi-i lui Dan că suntem în siguranţă. Şi mai spune-i să-l convingă şi pe tata de chestia asta.

Billy transmise mesajul. Când încheie convorbirea, Abra adormise deja, ghemuită cu genunchii la piept, sforăind uşurel. Billy scoase o pătură din dulap şi o înveli, apoi puse lanţul la uşa principală. Se mai gândi puţin, apoi propti sub clanţă şi scaunul de la masă. Paza bună trece primejdia rea, cum îi plăcea tatălui său să spună.

14

Rose deschise compartimentul secret de sub podeaua cabinei şi scoase una din canistre. Fără să se ridice dintre scaunele din faţă ale EarthCruiser-ului, îi deşurubă dopul şi o duse la gură. Dinăuntru se auzi un fâsâit puternic. Mandibula îi căzu până pe piept, iar capul îi deveni o gaură neagră cu un singur dinte proeminent. Colţurile ochilor, în mod normal ridicate, se lăsară în jos, iar privirea i se întunecă de tot. Chipul i se transformă într-o mască macabră a morţii.

Începu să inhaleze aburul.

Când isprăvi, puse canistra înapoi la locul ei şi se aşeză în spatele volanului, cu ochii ţintă înainte. Nu te osteni să mă cauţi, Rose. Am să te găsesc eu prima. Aşa îi spusese. Aşa îndrăznise javra aia să-i spună ei, Rose O’Hara, Rose Ţilindru. Şi o simţise nu doar puternică, ci puternică şi răzbunătoare. Furioasă.

— Haide, vino, drăguţo, îi zise ea. Şi nu-ţi pierde furia. Cu cât eşti mai supărată, cu atât vei fi mai nesăbuită. Vino la mătuşica Rose.

Se auzi un pocnet. Se uită în jos şi văzu că sfărâmase jumătatea inferioară a volanului. Perfect normal. Aburul îţi dă putere. Îi sângerau mâinile. Aruncă la o parte bucata din plastic, îşi ridică palmele în dreptul feţei şi începu să şi le lingă.

XVI

CE A FOST UITAT

1

Când Dan închise telefonul, David îi zise:

— Hai s-o luăm pe Lucy şi să mergem după ea.

Dan clătină din cap.

— Zice că sunt bine şi eu o cred.

— Dar mai zice şi că a fost drogată, spuse John. Şi s-ar putea să nu gândească prea limpede