— A gândit suficient de limpede cât să mă ajute să scap de individul ăla căruia îi zicea Fală, îl contrazise Dan, şi eu am încredere în ea. Plus că noi avem alte treburi. Treburi importante. Şi aici trebuie să aveţi voi încredere în mine. Ai să-ţi vezi curând fetiţa, David. Deocamdată însă, te rog să mă asculţi cu multă atenţie. O să te lăsăm acasă la bunica lui Lucy. Şi o să-ţi iei soţia şi o s-o aduci la spital.

— Nu cred că o să mă creadă când o să-i povestesc ce s-a întâmplat azi. Nici nu ştiu cât de convingător aş putea fi de vreme ce nici mie parcă nu-mi vine să cred.

— Spune-i că ai să-i povesteşti întâmplările abia atunci când vom fi cu toţii. Şi când zic „toţi” mă refer şi la străbunica Abrei.

— Mă îndoiesc că ne vor lăsa s-o vedem, spuse David uitându-se la ceas. Programul de vizită s-a terminat de mult şi biata femeie e foarte bolnavă.

— Personalul spitalelor nu prea respectă regulile astea când e vorba de pacienţi care mai au puţin de trăit, zise Dan.

David se uită la John, care ridică din umeri.

— Omul ăsta lucrează într-un azil de bătrâni, deci trebuie că ştie ce vorbeşte. Eu zic să-l crezi pe cuvânt.

— S-ar putea nici să nu fie conştientă, mai stărui David.

— Vom vedea atunci ce va fi.

— Dar ce treabă are Chetta cu toată povestea asta? Habar n-are de nimic!

Însă Dan nu era de aceeaşi părere:

— Sunt aproape convins că ştie mai multe decât îţi închipui tu.

Îl lăsară pe David în faţa clădirii de pe strada Marlborough şi îl urmăriră cum urcă treptele de la intrare şi apasă pe butonul uneia dintre soneriile de lângă uşă.

— Parcă-i un copil mic care ştie că-l aşteaptă o bătaie la fundul gol, remarcă John. Indiferent cum o să se termine, toată întâmplarea asta o să lase urme al dracului de urâte în căsnicia lor.

— Nu-i nimeni de vină pentru catastrofele naturale.

— Spune-i asta lui Lucy Stone. Ştii ce o să zică? „Ţi-ai lăsat fiica singură şi a răpit-o un pervers dement.” Şi aşa va gândi mereu.

— S-ar putea ca Abra s-o facă să-şi schimbe părerea. Iar în ceea ce priveşte ziua de azi, ei bine, am făcut tot ce ne-a stat în putere şi nu cred că ne-a ieşit prea rău deocamdată.

— Dar nu s-a terminat.

— Nici pe departe.

Dave sunase din nou la sonerie şi se uita prin geamul uşii atunci când liftul ajunse la parter şi din el ieşi în goană Lucy Stone. Avea chipul palid şi încordat. Dave începu să vorbească de îndată ce dădu cu ochii de ea. La fel şi Lucy. Apoi femeia îl trase în ascensor – îl smuci, mai degrabă – de ambele mâini.

— Of, Doamne, şopti John. Asta îmi aduce aminte de nopţile când ajungeam acasă rupt de beat.

— Acum e treaba lui s-o convingă, zise Dan. Noi avem altceva de făcut.

Dan Torrance şi John Dalton intrară în Spitalul Municipal al statului Massachusetts la câteva minute după ora zece şi jumătate. Era linişte în secţia de terapie intensivă. Un balon pe jumătate dezumflat, pe care scria cu litere pestriţe ÎNSĂNĂTOŞIRE GRABNICĂ!, plutea fără entuziasm sub tavanul holului, aruncând o umbră cu contur de meduză. Dan intră în oficiul asistentelor, spuse că lucrează la căminul unde urma să fie transferată doamna Reynolds, arătă legitimaţia de la Căminul Helen Rivington pentru a-şi confirma spusele şi îl prezentă pe John Dalton, precizând că este medicul de familie al pacientei (ceea ce putea fi considerată o exagerare, însă nu o minciună).

— Trebuie să-i evaluăm starea înaintea transferului, explică Dan, şi au cerut să fie de faţă doi membri ai familiei. Nepoata doamnei Reynolds şi soţul acesteia. Ne cerem scuze pentru ora târzie, însă evaluarea aceasta este obligatorie. Cei doi vor ajunge curând aici.

— Îi cunosc pe soţii Stone, spuse asistenta-şefă. Minunaţi oameni. Lucy, mai ales. Aproape că nu s-a dezlipit de bunica ei. Concetta e o femeie deosebită. I-am citit poeziile şi mi se par absolut superbe. Dar dacă dumneavoastră, domnilor, vă aşteptaţi să staţi de vorbă cu ea, îmi pare rău că va trebui să vă dezamăgesc: a intrat în comă.

Mai vedem noi, îşi zise Dan.

— Şi… mai spuse asistenta privindu-l bănuitoare pe John. De fapt… mă rog, nu ştiu dacă se cuvine să vă spun eu asta…

— Spuneţi, vă rog, îi zise John. N-am mai întâlnit o asistentă care să nu cunoască mai bine decât doctorii starea pacienţilor lor.

Femeia îi zâmbi, apoi se întoarse spre Dan.

— Am auzit numai lucruri minunate despre Căminul Rivington, dar am mari îndoieli că doamna Reynolds va ajunge să vă fie pacientă. Chiar dacă mai trăieşte până luni, nu cred că ar avea vreun rost să o mutăm la dumneavoastră. Poate că ar fi mai creştineşte s-o lăsăm să-şi încheie călătoria aici. Vă rog să mă scuzaţi dacă vi se pare că-mi depăşesc atribuţiile.

— Nu vi le depăşiţi, o linişti Dan, şi vă asigur că vom ţine cont de părerea dumneavoastră. John, vrei să fii bun şi să-i aştepţi în hol pe soţii Stone? Eu pot să încep fără tine.

— Eşti sigur…

— Da, spuse Dan privindu-l ţintă în ochi. Sunt sigur.

— O găsiţi în Rezerva Nouă, îl informă asistenta-şefă. La capătul culoarului. Dacă aveţi nevoie de mine, apăsaţi butonul soneriei de lângă pat.

Numele Concettei era scris pe uşa Rezervei 9, însă spaţiul destinat fişei medicale era gol, iar semnele de pe monitorul de deasupra patului nu erau deloc optimiste. Dan intră şi fu de îndată învăluit de aromele pe care le cunoştea atât de bine: odorizant de cameră, antiseptice, boală şi apropierea morţii. Acesta din urmă era un miros pătrunzător, care îi cânta în cap ca o vioară cu o singură coardă. Pereţii rezervei erau acoperiţi cu fotografii, majoritatea dintre ele înfăţişând-o pe Abra la diferite vârste. Într-una era un grup de copii cu gurile căscate în jurul unui magician care scotea un iepure alb dintr-un joben. Dan era sigur că poza aceea fusese făcută la memorabila petrecere a fetiţei, în Ziua Lingurilor.

Din femeia care dormea cu gura deschisă şi cu rozariul din perle între degete nu mai rămăseseră decât