pielea şi oasele. Părul i se subţiase într-atât de mult, că se confunda cu perna de sub cap. Pielea ei, pe vremuri cu o tentă măslinie, fermecătoare, era acum de un galben murdar. Aproape că nu se puteau sesiza mişcările uşoare ale pieptului uscat în ritmul respiraţiei. Dan nu avu nevoie decât de o singură privire ca să înţeleagă că asistenta-şefă ştia ce vorbeşte. Dacă Azzie ar fi fost aici, atunci ar fi stat încolăcit pe patul bătrânei, aşteptând venirea Doctorului Somn, pentru ca el să-şi poată vedea mai departe de patrularea pe coridoarele pustii în căutarea acelor lucruri pe care doar pisicile le pot vedea.

Dan se aşeză pe marginea patului, observând că unica perfuzie pe care o mai avea femeia era o soluţie salină. Pentru că, de fapt, acum un singur medicament o mai putea ajuta, iar acesta nu se găsea în farmacia spitalului. I se strâmbase branula şi Dan o îndreptă. Apoi o luă de mână şi se uită lung la ea.

(Concetta.)

Respiraţia i se întrerupse o fracţiune de secundă.

(Întoarce-te, Concetta!)

Ochii începură să se mişte sub pleoapele subţiri şi vineţii. Poate că îl auzea; poate că-şi visa ultimele vise. Vise despre Italia, poate. Vise despre cum se aplecase peste buza fântânii şi scosese o găleată cu apă rece şi proaspătă. Despre cum o încălzeau razele fierbinţi ale soarelui.

(Abra are nevoie de tine şi eu am nevoie.)

Nu avea ce să facă mai mult de atât. Şi nici nu ştia dacă era de ajuns. Dar, foarte, foarte încet, bătrâna deschise ochii. Goi, la început, se umplură treptat de înţelegere. Dan mai văzuse fenomenul acesta. Mai fusese martor al acestei minuni de revenire a spiritului. Şi – pentru a câta oară? – se întrebă iar de unde venea el şi unde se ducea când părăsea trupul cel vremelnic. Pentru că moartea este un miracol la fel de mare ca naşterea.

Degetele bătrânei tresăriră în mâna lui. Ochii ei nu se dezlipeau de ochii lui Dan. Apoi Concetta schiţă un zâmbet. Un zâmbet sfios, fragil, dar totuşi zâmbet.

— Oh, mio caro! Sei tu? Sei tu? Come e possible? Sei morto? Sono morta anch’io?… Siamo fantasmi?

Dan nu ştia limba italiană, dar nici nu avea nevoie. Înţelegea perfect cuvintele ei.

O, dragul meu, tu eşti? Cum se poate? Ai murit? Am murit şi eu?

Şi după o pauză:

Suntem fantome?

Dan se aplecă şi îşi lipi obrazul de al ei.

Şi îi şopti la ureche.

După o vreme, primi răspuns.

5

Discuţia lor, deşi scurtă, a fost edificatoare. Concetta a vorbit mai mult în italiană. În cele din urmă, ridică o mână – cu mare efort, dar izbuti – şi-i mângâie obrazul neras. Îi zâmbi fericită.

— Eşti pregătită? o întrebă Dan.

— Si. Pregătită.

— Nu ai de ce să te temi.

— Si, ştiu asta. Mă bucur nespus că ai venit. Mai spune-mi încă o dată cum te numeşti, signor.

— Daniel Torrance.

— Si. Eşti un dar al lui Dumnezeu, Daniel Torrance. Sei un dono di Dio.

Dan spera să fie adevărat.

— Îmi dai?

— Si, fireşte. Orice îţi trebuie per Abra.

— Şi îţi voi da şi eu, Chetta. Vom bea împreună din fântână.

Bătrâna închise ochii.

(Ştiu.)

— Acum ai să adormi, iar când te vei trezi…

(Totul va fi mai bine.)

Energia de acum era mai puternică decât în noaptea în care se stinsese Charlie Hayes; o simţi cum arde între ei atunci când îi strânse uşor mâinile într-ale lui, sesizând vag conturul neted al perlelor din rozariu. Undeva, luminile se stingeau, una câte una. Era în ordine. În Italia, o fetiţă cu săndăluţe şi o rochiţă cafenie scotea apă rece ca gheaţa dintr-o fântână. Fetiţa aceea semăna cu Abra. Câinele lătra vesel. Il cane. Ginata. Il cane si rotolava sull’erba. Lătra şi se rostogolea prin iarbă. Ginata cel caraghios!

Concetta avea şaisprezece ani şi era îndrăgostită; sau avea treizeci şi scria o poezie la masa din bucătăria unui apartament înăbuşitor din Queens, în vreme ce din stradă se auzeau strigăte de copii; sau avea şaizeci şi stătea în ploaie, în mijlocul străzii, uitându-se la picăturile acelea din cel mai pur argint. Era mama ei, şi era şi strănepoata ei şi venise vremea marii ei transformări, venise vremea marii călătorii. Ginata se rostogolea prin iarbă şi luminile…

(Grăbeşte-te, te rog.)

…se stingeau una câte una. Şi se deschidea o uşă…

(Grăbeşte-te, te rog. A sosit clipa!)

şi de dincolo de ea simţiră amândoi respiraţia misterioasă şi înmiresmată a nopţii. Deasupra străluceau puzderii de stele.

O sărută pe fruntea rece.

— Totul e aşa cum trebuie, cara. Nu trebuie decât să dormi. Dormi şi somnul te va vindeca.

Şi apoi îi aşteptă ultima suflare.

Şi aceasta veni.

6

Era tot pe marginea patului, cu mâinile bătrânei moarte într-ale lui, când uşa rezervei fu dată de perete şi în cameră năvăli Lucy Stone. La oarece distanţă, şi cu paşi mai şovăielnici, o urmau soţul ei şi pediatrul fiicei lor; ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu fie pârjoliţi de panica, furia şi indignarea incoerentă care o înconjurau ca o aură cu scânteieri aproape vizibile.

Îl înşfăcă de umăr pe Dan, înfigându-şi unghiile-i lungi în carnea de sub cămaşă.

— Pleacă imediat de lângă ea. Nu o cunoşti. N-ai nicio legătură cu bunica mea, aşa cum nu ai nici cu fa…

— Vorbeşte mai încet, îi zise Dan fără să se întoarcă. Te afli în prezenţa morţii.

Mânia care o întărise până atunci dispăru ca prin farmec şi i se înmuiară picioarele. Se lăsă moale pe pat, alături de Dan şi se uită la chipul de camee galbenă al bunicii ei. Apoi îşi mută ochii la bărbatul cu obraji supţi şi nebărbieriţi care ţinea în mâinile lui degetele moarte cu rozariul încolăcit printre ele. Lacrimi mari şi limpezi începură să curgă neobservate pe obrajii lui Lucy.

— Nu sunt capabilă să înţeleg nici măcar jumătate din ce mi-au spus. Doar că Abra a fost răpită şi că acum e bine şi în siguranţă – aşa pretind ăştia doi – şi că e într-un motel pe undeva cu un individ pe care-l