— Perfect adevărat, spuse Dan.

— Atunci, scuteşte-mă, te rog, de toate fariseismele astea. Am să-mi jelesc bunica după ce o să văd că Abra e teafără şi nevătămată. După ce o s-o ţin în braţe. Tot ce vreau să ştiu acum…

Şi se întrerupse, privind de la Dan la chipul bunicii ei moarte şi iarăşi la Dan. David stătea în picioare în spatele ei. John închisese uşa rezervei şi se sprijinea de ea.

— Zici că te cheamă Torrance? Daniel Torrance?

— Da.

Şi privirea lui Lucy hoinări iar de la profilul încremenit al bunicii ei la cel al bărbatului care fusese cu aceasta în clipa morţii.

— Cine eşti, domnule Torrance?

Dan lăsă mâinile Chettei şi le prinse pe ale lui Lucy.

— Vino cu mine să îţi spun ceva. Nu mergem departe. Doar în partea cealaltă a camerei.

Fără să protesteze, cu privirea tot aţintită asupra chipului lui, femeia se ridică încet în picioare. Dan o conduse până la uşa deschisă a băii. Aprinse lumina înăuntru şi îi făcu un semn spre oglinda de deasupra chiuvetei, în care se vedeau acum amândoi, ca într-o fotografie. Ce se vedea acolo nu prea lăsa loc de îndoială. Deloc chiar.

Şi atunci Dan îi spuse:

— Tatăl meu a fost şi tatăl tău, Lucy. Suntem fraţi.

După ce au înştiinţat-o pe asistenta-şefă de decesul care avusese loc în secţie, au coborât la capela amenajată pentru toate confesiunile. Lucy cunoştea drumul; deşi nu se putea spune că ar fi fost vreo bisericoasă, petrecuse multe ore acolo, gândindu-se la bunica ei şi retrăind amintiri. Locaşul te îmbia la asta şi îţi alina mâhnirea în faţa pierderii iminente a unei persoane dragi. La ora aceasta târzie nu erau decât ei acolo.

— Să le luăm pe rând, spuse Dan. Mai întâi trebuie să-mi spui dacă mă crezi. Când vom avea timp vom putea face testul ADN, dar… chiar crezi că e nevoie?

Lucy clătină încet din cap, încă sub efectul loviturii primite. Nu îşi luase nici măcar o clipă ochii de la chipul lui. Parcă se străduia să şi-l întipărească în minte.

— Doamne, Iisuse Hristoase, nici nu mai pot să respir.

— Mi s-a părut mie că te cunosc de undeva atunci când te-am văzut prima oară, îi zise David. Acum ştiu de ce. Poate că mi-aş fi dat seama mai curând dacă nu s-ar fi întâmplat… ştii tu…

— Deci ai avut tot timpul răspunsul în faţa ochilor, spuse John. Ascultă, Dan, că nu te-am întrebat încă, Abra ştie?

— Sigur că ştie, zâmbi Dan, aducându-şi aminte de teoria relativităţii în versiunea Abrei.

— A aflat când ţi-a intrat în minte? vru să ştie Lucy. Când a făcut chestia aia cu telepatia?

— Nu. N-ar fi putut să afle de acolo, pentru că nici eu nu am ştiut. Nici măcar un copil atât de talentat cum e Abra n-ar putea să descifreze ceva ce nu există. Dar, pe un plan mai profund al conştiinţei noastre, am ştiut amândoi. Ce să vă spun? Chiar am zis cu voce tare că am putea fi înrudiţi. Am zis că, dacă ne întreabă cineva ce treabă avem să stăm de vorbă, vom spune că eu sunt unchiul ei. Ceea ce şi sunt. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai curând.

— Asta-i o coincidenţă mai presus de toate coincidenţele care au existat vreodată, zise David, clătinând năucit din cap.

— Nici vorbă de coincidenţă. Ascultă-mă, Lucy, îţi înţeleg tulburarea şi supărarea. O să-ţi spun tot ce ştiu, dar e o poveste cam lungă. Însă, mulţumită lui John şi soţului tău şi Abrei, mai ales Abrei, avem ceva timp la dispoziţie.

— Pe drum, zise Lucy. Ai să-mi povesteşti pe drumul spre Abra.

— Bine, fu de acord Dan, aşa vom face. Dar mai întâi vom încerca cu toţii să dormim vreo trei ore.

Femeia începuse să clatine cu îndărătnicie din cap încă dinainte de a apuca el să-şi termine propoziţia.

— Nu. Plecăm chiar acum. Vreau s-o văd cât de curând posibil. Ce ai de nu pricepi? Fata mea a fost răpită şi eu trebuie s-o văd chiar acum!

— Da, a fost răpită, dar acum e în siguranţă, spuse Dan.

— Aşa zici tu. Ce să zici altceva? Dar habar nu ai.

— Nu eu zic asta, ci Abra. Iar ea ştie. Ascultă-mă, doamnă Stone… Lucy. Acum ea doarme şi are nevoie de somnul ăsta. Şi eu am nevoie de somn, pentru că mă aşteaptă un drum lung şi deloc uşor. Dimpotrivă.

Lucy îl privi cu atenţie.

— Ţi-e rău?

— Nu. Sunt obosit, atâta tot.

— Toţi suntem obosiţi, interveni John. A fost o zi… stresantă.

Scoase un hohot mic de râs, ca un hămăit de căţel orfan, şi îşi puse imediat ambele mâini la gură, cu atitudinea unui copil speriat că a rostit un cuvânt necuvenit.

— Nici măcar nu-mi daţi voie s-o sun ca să-i aud glasul, continuă Lucy foarte rar, ca şi cum s-ar fi adresat unor oameni cu handicap mintal. Pentru că amândoi dorm ca să le iasă din organism drogurile pe care nemernicul ăla… pe care tu zici că ea îl numeşte Fală… le-a vârât în ei.

— Curând, mai spuse Dan. Ai s-o vezi curând.

Îi acoperi mâna cu a lui. O clipă doar, Lucy avu aerul că vrea să i-o împingă la o parte. Dar nu. În loc să-l respingă, îi luă mâna şi i-o strânse tare.

— Am să încep povestea pe drumul înapoi la apartamentul bunicii tale, zise Dan ridicându-se cu efort evident de pe scaun. Haideţi să mergem.

Apucă să-i povestească doar cum un bărbat rătăcit în propria lui viaţă plecase din Massachusetts cu un autobuz care se îndrepta spre nord şi cum – la scurtă vreme după ce trecuse graniţa statului New Hampshire – azvârlise ceea ce se va dovedi a fi ultima sticlă cu băutură din viaţa lui într-o pubelă pe care scria DACĂ NU-ŢI MAI TREBUIE, ARUNCĂ AICI. Le spuse apoi cum Tony, prietenul lui din copilărie, îi vorbise pentru prima oară după mulţi ani chiar atunci când autobuzul intrase în Frazier. Aici e locul, îi spusese el.

De aici se întoarse în vremurile când el era Danny, nu Dan (şi foarte adesea