era „amice”), vremuri în care prietenul lui, Tony, fusese o necesitate absolută. Strălucirea fusese doar una din poverile pe care Tony îl ajutase să le suporte, dar nu cea mai importantă. Cea mai importantă povară era tatăl lui alcoolic, un bărbat chinuit şi periculos, pe care atât Danny, cât şi mama lui îl iubiseră nespus, poate şi pentru defectele lui, şi în pofida lor.

— Avea un temperament îngrozitor şi nu trebuia să fii telepat ca să-ţi dai seama când tot răul acela ieşea la suprafaţă. De obicei era beat când se întâmpla asta. Ştiu că a fost beat mort în seara când m-a prins că i-am cotrobăit prin birou. Şi atunci mi-a rupt mâna.

— Câţi ani aveai? îl întrebă David de lângă soţia lui, de pe bancheta din spate.

— Cred că patru. Poate mai puţin. Când îl apucau furiile, avea obiceiul să se frece la gură.

Şi Danny le arătă cum, continuând apoi:

— Mai cunoaşteţi pe cineva care face gestul ăsta la supărare?

— Abra, murmură Lucy. Credeam că a moştenit de la mine ticul ăsta.

Îşi duse mâna dreaptă la gură, apoi şi-o apucă cu stânga şi o coborî pe genunchi. Dan observase acelaşi gest la Abra când se întâlniseră prima dată în faţa Bibliotecii Publice din Anniston.

— Credeam că şi temperamentul tot de la mine l-a moştenit. Uneori sunt cam… cam colţoasă.

— La tata m-am gândit atunci când am văzut-o cum se freacă la gură, spuse Dan, numai că nu am dat atenţie, pentru că aveam altele pe cap. Şi am uitat.

Şi acum îşi aduse aminte de Watson, mecanicul de la Overlook, care îi arătase tatălui său boilerul cu probleme. Trebuie să ai grijă de el, îl sfătuise Watson. Pentru că e instabil. Dar Jack Torrance uitase. Şi din acest motiv Dan supravieţuise.

— Adică vrei să-mi spui că ţi-ai dat seama de înrudirea dintre noi doar pe baza ticului ăsta? Mi se pare o deducţie prea pripită, mai ales că eu semăn cu tine, nu Abra – care seamănă mai mult cu tatăl ei.

Lucy se gândi puţin şi continuă:

— Dar bineînţeles că voi doi aveţi în comun o altă trăsătură de familie – Dave zice că îi spuneţi „strălucire”. Aşa ţi-ai dat seama, nu?

Dan clătină din cap.

— În anul în care a murit tata, m-am împrietenit cu un bărbat. Dick Hallorann îl chema şi era bucătar-şef la Hotelul Overlook. Şi el strălucea şi mi-a spus că sunt mulţi oameni înzestraţi cu harul ăsta. Şi nu se înşela. De-a lungul anilor am cunoscut destui oameni care străluceau. Într-o măsură mai mare sau mai mică. Uite, Billy Freeman, de pildă. Cel care e acum cu Abra.

John băgă Chevrolet-ul în parcarea micuţă din spatele clădirii în care se afla apartamentul Chettei, însă nici unul din ei nu se grăbi să coboare. Deşi măcinată de griji pentru fiica ei, Lucy se simţea fascinată de lecţia aceasta de istorie. Şi Dan nu avea nevoie să o privească pentru a-şi da seama de asta.

— Ce a fost dacă nu a fost strălucirea?

— Când am mers cu trenuleţul Riv spre Spărtura din Nori, Dave ne-a povestit despre cufărul pe care l-ai găsit în boxa Concettei.

— Da, cufărul mamei. Habar n-am avut că Momo îi păstrase lucrurile.

— Dave ne-a mai spus că mama ta era o persoană care iubea petrecerile.

În realitate, David îi spusese Abrei toată povestea aceasta, printr-o conexiune telepatică, însă deocamdată Dan nu voia să-şi încarce sora abia regăsită cu toate detaliile astea.

Lucy îi aruncă lui Dave o privire plină de reproş, de genul celor rezervate pentru soţii care dezvăluie intimităţile căminului lor străinilor, dar nu spuse nimic.

— Şi ne-a mai zis că Alessandra a făcut practică pedagogică la o şcoală particulară din Vermont sau din Massachusetts. Tatăl meu a fost profesor de literatură engleză – până când şi-a pierdut slujba pentru că a bătut un student – în Vermont. La şcoala din Stovington. Şi, după spusele mamei, în vremurile alea şi el o ţinea din petrecere în petrecere. De îndată ce m-am convins că Abra şi Billy sunt în siguranţă, m-am apucat şi am făcut nişte calcule. Datele se potriveau, însă mi-am dat seama că adevărul adevărat nu-l putea cunoaşte decât mama Alessandrei Anderson.

— Şi aşa a fost? întrebă Lucy cu nerăbdare, aplecată printre scaunele din faţă ale maşinii.

— Nu ştia chiar tot şi nici nu am avut prea mult timp la dispoziţie, dar mi-a spus destule. Nu mai ţinea minte unde făcuse practica pedagogică mama ta, dar ştia că era vorba despre o şcoală din Vermont. Şi că avusese o relaţie de scurtă durată cu profesorul coordonator. Care era un scriitor cu câteva cărţi publicate.

Dan şovăi puţin, apoi continuă:

— Tatăl meu era scriitor şi i se publicaseră câteva lucrări. De fapt, doar câteva nuvele, dar unele dintre acestea apăruseră în reviste de primă mână. Atlantic Monthly, de pildă. Concetta nu a întrebat-o niciodată cum îl cheamă pe bărbatul respectiv, iar Alessandra nu i-a zis nici ea din proprie iniţiativă. Dar, dacă veţi găsi în cufărul acela foaia ei matricolă de la facultate, sunt aproape sigur că veţi vedea că numele profesorului coordonator era John Edward Torrance.

Dan se opri ca să caşte şi să se uite la ceas.

— Deocamdată doar atât vă spun. Hai să urcăm. Dormim trei ceasuri şi după aia pornim spre nordul statului New York. La ora aia şoselele vor fi goale şi cred că vom reuşi să ajungem destul de repede.

— Juri că fata mea e în siguranţă? îl mai întrebă o dată Lucy.

Dan dădu din cap.

— Atunci, bine. Am să încerc să am răbdare. Cât despre somn…

Râse scurt. Amar.

9

Când intrară în apartamentul Concettei, Lucy se duse direct la cuptorul cu microunde din bucătărie, îi setă ceasul şi i-l arătă lui Dan, care dădu din cap căscând lung.

— L-ai pus să ne trezească la trei dimineaţa. Foarte bine.

Femeia îl privi extrem de serioasă.

— Ştii bine că mi-aş dori să plec fără tine. Să plec chiar acum la fetiţa mea.

El zâmbi uşor.

— Cred că ar fi mai bine dacă ai afla şi restul poveştii mai întâi.

Lucy încuviinţă mohorâtă:

— Şi asta, dar mai ales faptul că fata mea are nevoie de somn ca