la Londra, expediat de Vardala prin curierul Legaţiei suedeze, pachetul cu note şi manuscrise confiscat la Bristol. Cu bucurie am regăsit – alături de La Mandragore şi notele pentru Prolegomene la istoria religiilor – „jurnalul” roC f i „^drid, îmi procurasem tot ce se mai găsea din colecţia Classicos îs ellanos şi primele douăsprezece volume din Obras completas ale lui Me-enaezyPelayo, una din „pasiunile„ studenţiei mele.,<>,., ^”.

  — Manului Ştefmna (prima parte din Viaţă Nouă), pe care îl înce pusem în pensiunea „Oxoniensis” la 5 noiembrie 1940 şi-l fn] trerupsesem la 10 decembrie. Am citit cele şaptezeci şi cinci de pagini scrise şi, spre uimirea mea de mai târziu, mi s-au părut bune. Chiar în noaptea aceea de 7 mai am reluat romanul, şi într-o săptămână scrisesem o sută douăzeci de pagini Dar, recitind la Cascaes manuscrisul întreg, mi-am dat seama că era inutilizabil. Aşa că am fost nevoit să încep o altă versiune. Profitam de solitudinea de la Cascaes şi scriam în fiecare noapte, cu inevitabile întreruperi provocate de întâlniri şi evenimente pe care le voi evoca îndată. Din „jurnalul” romanului (pe care avusesem buna inspiraţie să-l continuu) aflu că la 21 august ajunsesem la pagina 201. Dar la începutul lui septembrie, după ce a dactilografiat primele şaptezeci de pagini, Nina părea dezamăgită. Multe luni mai târziu, la 20 mai 1942' ca să mă odihnesc, întrerupând pentru câteva ceasuri munca istovitoare la care mă înhămasem (încheiam atunci cartea despre Salazar), am recitit noua versiune a romanului. M-a copleşit o imensă melancolie. A trebuit să recunosc că eşuasem şi de data aceasta. Romanul mi se părea monoton, fără nici o scăpare, cu lungimi inutile. L-am abandonat, sperând totuşi că-l voi putea rescrie mai târziu. Dar de atunci n-am mai deschis manuscrisul. Astfel că ciclul Viaţă Nouă – început cu întoarcerea din Rai şi continuat cu Huliganii – a rămas neîncheiat.

  M-am întrebat mai târziu dacă la acest eşec penibil n-a contribuit şi faptul că, o dată cu extinderea şi agravarea celui de-al doilea război mondial, lumea din Viaţă Nouă mi se părea nu numai desuetă, dar şi lipsită de interes psihologic şi social. În Huliganii, prezentasem cu destulă îndemânare – după părerea mea – comportamentele şi „ideologia” unui tineret care, prin violenta lui ruptură de valorile morale ale societăţii contemporane, anticipa the angry] men din al şaselea deceniu. Dar proporţiile pe care le visam pentru Viaţă Nouă (circa două mii de pagini), numărul şi varietatea personajelor mă obligau să evoc, pe îndelete, o lume din anii 1930, care devenise deja „istorică”.

  La 22 iunie, mă aflam pe plaja de la Guineho, când Nina mi-a adus vestea intrării noastre în război împotriva Rusiei

  UE LA („AIV1UE1N5 LA SALAiAR

  /etice. În seara aceea, notam în Jurnal: „Recunosc că nu mă S°t ntam la acest război în 1941. Credeam că aşa-numita co-fforare ruso-germană va mai dura încă. Asta înseamnă că iţii au înţeles că nu pot câştiga războiul anul acesta, ci se egătesc pentru un război lung. După mine, atacul e un semn JL slăbiciune din partea Germaniei.”

  Am plecat imediat la Legaţie. Dar din telegramele pe care le-am primit în seara aceea n-am aflat prea mult. Şi numai la 29 iunie au apărut primele comunicate germane de război; impresionante, desigur, dar care nu lăsau să se întrevadă o victorie fulgerătoare. Nu voi reaminti aici episoadele primelor luni de război, nici emoţiile, speranţele sau îndoielile pe care le provocau. În ceea ce mă priveşte, nu-mi îngăduiam să fiu optimist. Cunoşteam forţa şi determinarea Angliei şi, ca şi alţii, nu puteam crede că, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, Statele Unite nu vor interveni direct în război.

  Evident, nu mai puteam face nimic. Îmi petreceam timpul la Legaţie citind toate ziarele, aşteptând telegramele, sau colindam redacţiile, unde îmi făcusem destui prieteni, explicând „poziţia României”, încercând să aflu de la gazetarii anglofili reacţiile opiniei publice britanice. Uneori, nopţile, în odaia mea de lucru de la Cascaes, încercam să mă regăsesc, scriind o pagină-două din roman. Dar şi această apărare împotriva „presiunii evenimentelor” mi-a fost interzisă în primele săp-tămâni ale lui iulie, în timpul vizitei lui Pamfil Şeicaru.

  Şeicaru fusese trimis de guvernul Antonescu în misiune oficială pe lângă mareşalul Petain, Franco şi Salazar. Nu-l mai văzusem de mulţi ani, dar, de departe, îi admiram iscusinţa cu care izbutise să li se facă util, pe rând, lui Carol, cât şi generalului Antonescu. Mă gândeam la destinul lui Nae Ionescu, al lui Armând Călinescu, al lui Iorga; triumful lui Pamfil Şeicaru, îmi spuneam, avea desigur o semnificaţie simbolică. Dar, în acest moment atât de tragic, şi el, Şeicaru, putea fi de folos ţării. Ministrul Iuraşcu îi obţinuse audienţe la Salazar, la preşedintele Carmona, la Patriarh. În acele opt-nouă zile, l-am însoţit în toate redacţiile, l-am prezentat lui Antonio Ferro, ministrul propagandei, lui Antonio Ec. a de Queiroz, care avea un post important la Direcţia Presei, directorilor de ziare şi tuturor gazetarilor cu care mă împrietenisem. Am stăruit să se publice cât mai multe comunicate şi informaţii despre vi-zita lui în Portugalia. Petreceam tot timpul alături de Şeicaru

  ^^u i-iiiu mwmwun leu <_/. E/iZ,. H Ml 1ULUWA sau pregătindu-i întâlnirile. L-am întovărăşit în maşina ministrului până la Coimbra; zâmbeam uneori trezindu-mă alături de el la Alcobaga, la Batalha, la Busacco. Dar, îmi spuneam, suntem în război, în cel mai cumplit război din istoria României. În aşteptarea „morţii colective”, pe care nu izbuteam s-o uit, îmi făceam datoria.

  În acele săptămâni, m-am hotărât să mă concentrez asupra cărţii despre Salazar, şi îndată după plecarea lui Şeicaru am început să recitesc materialul documentar pe care-l adunasem şi să caut alte izvoare. (Izbuteam totuşi, nopţile, să continuu romanul.) Dar în primele zile ale lui septembrie am căzut bolnav, şi gripa s-a prelungit multă vreme. Începuseră ploile, şi căsuţa din Cascaes era acum umedă şi rece ca o pivniţă. Astfel că la 1 octombrie ne-am mutat la Lisabona într-un apartament spaţios şi agreabil mobilat, în avenida Elias Garcia nr. 147,