În cei aproape patru ani petrecuţi în Portugalia, am ţinut un Jurnal destul de elaborat, mai ales între 1942 şi 1945. Dacă va fi tipărit vreodată integral, eventualul cititor va găsi multe fapte şi informaţii pentru înţelegerea epocii. Nu voi încerca să le rezum. Mă voi mulţumi să amintesc doar întâmplările care au jucat un rol în traiectoria vieţii mele şi să indic schimbările, revizuirile şi, în ultima instanţă, reînnoirea concepţiilor şi speranţele pe care le aveam înainte de plecarea din ţară.

  Toamna aceea s-a desfăşurat sub semnul războiului. La răstimpuri, încercam totuşi să evadez din teroarea istoriei contemporane. Îmi amintesc, bunăoară, entuziasmul cu care l-am cunoscut, la începutul lui octombrie, pe Reinaldo do Santos, directorul Muzeului de Artă Modernă. Îmi vorbise de el, la Madrid, Eugenio d'Ors; când l-am întrebat în ce măsură mai este astăzi posibil un uomo universale de tipul lui Leonar-do da Vinci sau Leibniz, Eugenio d'Ors a citat numele lui do Santos: cel mai bun chirurg al Portugaliei, un emerit istoric al artelor şi un inovator în critica ideilor estetice. În acea primă întâlnire, am stat de vorbă două ceasuri, îndeosebi despre Ca-moens şi civilizaţiile maritime. M-am întors acasă reconfortat, dar şi melancolic; ştiam că a doua zi trebuia să mă reîntorc „la datorie”.

  DE LA CAMOENS LA SALAZAR fn noiembrie, ministrul Iuraşcu fusese rechemat în ţară şi. | cUjt cu ambasadorul Victor Cădere, profesor de drept la fr iversitatea din Cluj. În ultimele două săptămâni din nombrie, au avut loc multe „recepţii de despărţire”. A trebuit ' organizăm şi noi, în apartamentul din avenida Elias Garun asemenea ceremonial; o nouă etapă a „iniţierii” mele An scenariul mitico-ritual al corpului diplomatic.

  Pe multe luni, mă concentrasem aproape exclusiv asupra cărţii Salazar şi revoluţia în Portugalia. Dispuneam acum de un material considerabil, la care se adăugau multe informaţii inedite, culese de la gazetari şi istorici, precum Manuel Murias, Silva Dias, Correia Marquez. La 19 noiembrie, am început să redactez. Scriam în fiecare noapte, până la 3-4 dimineaţa. Astfel că într-o lună aveam şaizeci de pagini dactilografiate. Uneori, ca să mă odihnesc, scriam lungi articole pentru revista, Accăo„ (Latina ginta, Canioens e Eminescu etc.) Subiectele pe care le discutam în carte, ca şi în articole, erau interesante, dar, cu excepţia câtorva eseuri, nu se integrau în „proiectul” meu literar. Le scriam pentru a promova legăturile culturale şi totodată politice luso-române.

  Marea surpriză a lunii decembrie a constituit-o atacul de la Pearl Harbour şi intrarea Statelor Unite în război. Din acel moment, Portugalia n-a mai fost aceeaşi. Oamenii erau nervoşi, bănuitori; după primele succese navale ale japonezilor, Lisabona părea încremenită în panică. Iuraşcu plecase, şi noul ministru, Cădere, nu sosise încă. Cămărăşescu fusese de mult transferat la Roma. Însărcinatul cu afaceri era un tânăr secretar de Legaţie, Totescu. Împreună cu Leontin Constantinescu, noul consilier de presă, îl ajutam cum puteam ca să-şi îndeplinească misiunea într-o situaţie critică pe care nimeni nu o prevăzuse.

  După sosirea ministrului Cădere şi după ce i-am împărtăşit proiectele mele de „propagandă culturală”, am dublat orele de lucru: cartea despre Salazar trebuia scrisă cât mai repede şi tipărită imediat. In ianuarie 1942, o răceală m-a obligat să nu ies din casă câteva zile, aşa că am putut scrie, febril, vreo cincisprezece pagini. N-am întrerupt lucrul decât pe la mijlocul lui februarie, când, împreună cu doamna Cădere şi familia Leontin Constantinescu, am coborât în sudul Portugaliei, în Algarve, singura provincie pe care nu o cunoşteam. Am vă-2ut pentru prima oară, migdalii în floare şi portocalii încăr-caţi cu fructe.

  382 CÂND MOAKTKA ÎŞI CAMUhLhAZA MI1ULUUIA

  Câteva zile în urmă, am fost acasă la Alfredo Pimenta, istoric, erudit şi faimos pamfletar, unul din puţinii intelectuali portughezi care, datorită anticomunismului său intransigent susţinea axa Roma-Berlin. I-am admirat imensa lui bibliotecă şi, mai ales, curajul de a fi impopular. Către sfârşitul lui martie, l-am cunoscut, la Antonio Ferro, pe Ortega y Gasset; îl voi revedea de multe ori, fascinat întotdeauna de „prezenţa” lui de observaţiile provocatoare care transformau orice conversaţie, cât ar fi fost de banală, într-un dialog filosofic.

  Scriam cu furie, ajungând să dorm, ca în prima tinereţe, doar patru-cinci ceasuri pe noapte. Dar o criză cardiacă (de fapt, s-a dovedit mai târziu, criza era vasculară) m-a silit să reduc orele de lucru. Munceam cu atâta îndârjire pentru că simţeam că, foarte curând, mă voi trezi detaşat de această carte: dintr-o lungă experienţă, ştiam că după aceea fiecare pagină scrisă îmi va cere un efort înzecit. Într-adevăr, n-am izbutit să redactez ultimul capitol înainte de 30 aprilie, când Nina şi Giza s-au întors în ţară pentru trei-patru luni.

  Am încheiat Salazar şi revoluţia în Portugalia la sfârşitul lui mai. Câteva zile în urmă, N. I. Herescu mi-a telefonat din Bucureşti, informându-mă că m-a înscris la concursul pentru ocuparea catedrei de filosofia culturii, de curând creată. Ştirea m-a bucurat şi m-a întristat totodată. Pe de o parte, eram invitat, după trei ani de absenţă, să mă reintegrez la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti; dar, pe de altă parte, mă tulbura o enigmatică melancolie: oare nu e prea târziu? In orice caz, am cerut ministerului o permisie de două săptă-mâni şi am hotărât plecarea la 10 iunie. Legaţia mi-a obţinut un loc în avionul „Lufthansa”, care de două ori pe săptămână făcea cursa Lisabona-Berlin. Imediat ce-am primit biletul, m-am înseninat; mi-am adus aminte, cu o neaşteptată fervoare, de „moartea colectivă”.

  În seara de 6 iulie, mi-a telefonat Antonio Ferro, anunţân-du-mă că a doua zi, la ora 5.00, voi fi primit în audienţă de Salazar. Negăsind taxi, am ajuns la Palatul Săo Bento aproape alergând. Portarul mă întreabă pe cine vreau să văd. „Senhor Presidente”, îi spun. Îmi arată scara din fund: „Etajul 11/l_a dreapta”. Aşa se intra la dictatorul Portugaliei. În câteva minute de aşteptare, am golit pe nerăsuflate un pahar cu apă/

  Ub LA CAMUfcNS LA SALAZAR

  ^ra mi-era atât de uscată, încât rni-era teamă că nu voi putea vorbi.

  Transcriu