din Jurnal: „Intru în birou şi mă primeşte chiar el la uşă, pronunţându-mi foarte corect numele. Un birou modest cu o masă de lemn fără nici un dosar, având în stânga lui o măsuţă pe care se afla telefonul. E mai puţin rigid văzut de aproape. Este ceva candid, proaspăt, virginal în faţa aceasta bine tăiată şi atât de bărbătească. Ochii îi sunt umezi, umbriţi de parcă te privesc de foarte departe; câteodată, privirile alunecă peste tine, trecând dincolo. Are o voce caldă, mică, deosebită de vocea pe care am văzut-o de atâtea ori radiodifuzată”. Mă întreabă despre studiile pe care le-am făcut în India, despre experienţele mele portugheze; când îi vorbesc despre Salazar şi revoluţia din Portugalia, pe care abia o terminasem, pare surprins de informaţia documentară şi de interpretarea pe care o dau creaţiei „Statului Nou” (Estado Novo).

  Audienţa trebuia să dureze cincisprezece minute, dar când secretarul a intrat să-l anunţe că trecuse sfertul de ceas, Salazar i-a făcut semn cu mâna. A revenit după un sfert de ceas şi s-a retras îndată. În sfârşit, când trecuseră cincizeci şi cinci de minute, am voit de mai multe ori să mă scol. Salazar s-a ridicat deodată, mi-a urat drum bun şi mi-a strâns cu seninătate mâna.

  Ajuns acasă, am însemnat în jurnal, amănunţit şi pe îndelete, tot ce-am socotit interesant în această lungă audienţă. Recitite după patruzeci de ani, unele fragmente mi s-au părut extrem de preţioase. Ar fi inutil să le rezum aici3. Pe o pagină separată, am notat tot ceea ce se referea la situaţia actuală a României şi, mai ales, la problemele şi crizele pe care le va înfrunta România după încheierea războiului. Mi-am dat seama că, într-un chip ingenios, consideraţiile acestea constituiau un mesaj personal adresat mareşalului Antonescu. „Dacă aş fi în locul lui, spunea în esenţă Salazar, eu aş păstra în ţară cât mai multă armată. Mareşalul Antonescu nu e un politician; n-a dobândit poziţia pe care o are prin sprijinul unui partid politic; singura lui forţă o constituie armata. Atunci de ce s-o risipesc în stepele Rusiei? Păstrând-o în ţară, sau cât mai aproape de frontierele ei, mă voi putea sprijini pe armată ca

  Textul integral îşi va găsi locul într-o eventuală selecţie din Jurnalul n (194l-45)7 '

  384 CÂND MOARTEA ÎŞI CAMUr-LhAZA mhulu^ia să pot face faţă dificultăţilor.” Evident, Salazar sugera mareI şalului să urmeze exemplu Finlandei4. Am recitit de mai mulf ' te ori această pagină, aproape învăţând-o pe dinafară, şi am introdus-o în curierul cu care am ajuns la Bucureşti. Dar, datorită împrejurărilor pe care le voi relata îndată, am socotit prudent s-o distrug.

  Cum'era de aşteptat, lunga mea audienţă la Salazar şi mai ales faptul că trei zile în urmă am plecat la Bucureşti au atras atenţia anumitor servicii secrete. Ministrul Victor Cădere m-a informat confidenţial că sunt deja urmărit de agenţii Gestapoului, adăugind că situaţia se va complica după ce voi fi primit de mareşal şi de Mihai Antonescu; a insistat să fiu „cât se poate de prudent”.

  Am rămas două zile la Berlin, petrecând tot timpul cu colegii mei de la serviciul de presă. Notam în Jurnal: „După cinci ani, găsesc Berlinul mai trist. Lume puţină, şi parcă toţi au o preocupare în privire.” Am luat apoi trenul spre Bucureşti, şi douăzeci şi patru de ceasuri după ce-am descins pe peronul Gării de Nord am fost chemat în audienţă de Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri.

  Audienţa a avut loc la ora 8.00 seara. Mihai Antonescu începe prin a-mi spune că mă cunoaşte de la „Cuvântul”, când venea să-l vadă pe Nae Ionescu, şi că el nu obişnuieşte să-i uite pe oamenii cunoscuţi „înainte vreme” (Jurnal). Stăm de vorbă vreun ceas, unul în faţa altuia pe fotoliile din faţa biroului, îi transmit „mesajul” adresat de Salazar mareşalului, dar cu oarecare greutate, pentru că mă întrerupea mereu. Ii plăcea să vorbească: mi-a spus o seamă de lucruri, nu lipsite de inteligenţă, dar destul de banale şi, mai ales, oratoric exprimate. După felul cum mi-a vorbit despre militari („Au spirit pragmatic şi nu ştiu să conducă o ţară”), mă îndoiesc că i-a comunicat mareşalului „mesajul” lui Salazar.

  Chiar de a doua zi, ducându-mă la Ministerul Propagandei să-l văd pe noul ministru, profesorul Alexandru Marcu, mi-am dat seama că sunt urmărit. De atunci, de câte ori ie' şeam din casă sau din locuinţele familiei şi ale prietenilor sau de la minister, îi identificam – uneori pe loc, alteori cu câteva minute în urmă – pe cei doi-trei agenţi care încercau să-şi

  4 Inutil să discut aici în ce măsură putea fi imitată politica mareşalul111 Mannerheim.

  Îndeplinească discret misiunea. Trebuia deci, după expresia jui V. Cădere, să fiu „cât se poate de prudent”. De aceea, am întâlnit foarte puţini dintre vechii prieteni: Mircea Vulcănes-cu, Constantin Noica, Dan Botta şi alţi câţiva. L-am întâlnit doar o singură dată pe profesorul Alexandru Rosetti. Am evitat să-l văd pe Mihail Sebastian, şi faptul acesta, care m-a îndurerat, iar pe Sebastian l-a mâhnit profund, va avea grave consecinţe mulţi ani în urmă.

  Rămâneam cât puteam mai mult în biroul meu din strada Palade (punând la punct articolele care au constituit volumaşul Mitul reintegrării) sau cu membrii familiei. Corina şi Ticu erau aşa cum îi lăsasem; doar Sorin, care sta să împlinească cinci ani, nu mai semăna cu băieţaşul timid şi distrat din primăvara 1940. Fratele meu Nicu fusese mobilizat pe loc, în laboratorul de chimie pe care-l conducea. Părinţii mi s-au părut mai îmbătrâniţi. Îi ghiceam totuşi fericiţi ştiindu-mă departe de ţară, departe de front.

  Din puţinele discuţii cu prietenii, din tot ce-mi povesteau ai mei, mi-am dat seama că mareşalul nu era prea popular, iar Mihai Antonescu era detestat; în cel mai bun caz, nu era luat în serios. În ceea ce priveşte războiul din Răsărit, cred că puţini români erau conştienţi de consecinţele dezastruoase ale unei înfrângeri. Acea săptămână petrecută la Bucureşti mi-a rămas în amintire ca un vis melancolic, străbătut