de coşmaruri. Şi totuşi, nu puteam bănui atunci că – în afară de Corina şi Sorin – nu-mi voi mai revedea familia, nici ţara, nici majoritatea prietenilor, iar biblioteca, manuscrisele şi dosarele cu note şi corespondenţă îmi vor rămâne inaccesibile, păstrate în podul caselor în care au locuit de-a lungul anilor părinţii şi Corina.

  Am răsuflat uşurat când trenul s-a desprins de peronul Gării de Nord. Până în ultimul moment îmi fusese teamă să nu fiu reţinut, printr-un pretext oarecare, de către Serviciul Secret, aşa cum se întâmplase cu unii din colegii mei, veniţi în misiune, sau în concediu, la Bucureşti. Pagina pe care însemnasem „mesajul” lui Salazar o arsesem îndată ce am văzut cu cită vigilenţă eram urmărit. Din acelaşi motiv, n-am îndrăz-ni* să iau cu mine Jurnalul anilor 1928-l940, pe care Nina îl va încredinţa mai târziu lui N. I, Herescu şi care se va pierde, câţiva ani în urmă, împreună cu alte manuscrise şi scrisori ale lui Herescu.

  Ne-am oprit două zile la Berlin. Unul din ataşaţii de presă, Goruneanu, m-a condus la locuinţa lui Cari Schmidt, în Dahlem. Schmidt încheia atunci cărţulia despre Pământ şi Mare şi voia să-mi pună câteva întrebări despre Portugalia şi civilizaţiile maritime. I-am vorbit despre Camoens şi, în special, despre simbolismul acvatic. (Goruneanu îi dăruise volumul II din „Zalmoxis”, unde apăruse Notes sur le symbolisme aqnatique.) în perspectiva lui Cari Schmidt, Moby Dick era cea mai mare creaţie a spiritului maritim după Odiseea; nu părea cucerit de Os Lusiados, citită în traducere germană. Am stat de vorbă trei ceasuri; iar, însoţindu-ne la staţia de metro, ne-a explicat de ce consideră aviaţia un simbol terestru.

  O dată ajuns la Lisabona, am reluat, cel puţin aparent, programul întrerupt cu două săptămâni în urmă. Fusesem numit consilier cultural, ceea ce-mi îngăduia să citesc numai un ziar pe zi. Restul timpului îl puteam consacra studiului şi scrisului. Am putut deci să refac un lung fragment din cartea, încă neterminată, La Mandragore, care va apărea în volumul III din „Zalmoxis”. De asemenea, am început redactarea în franţuzeşte a volumului publicat în 1943 sub titlul de Os Romenos, Latinos do Oriente. Istoricul Joăo Ameal mă invitase să colaborez la colecţia „Glâdio” pe care o conducea. Continuam, precum se vede, acţiunea de apropiere luso-română, începută cu articolele din „Acc. ăo” şi cartea despre Salazar. În acelaşi timp, organizam un program de schimburi culturale. L-a inaugurat N. I. Herescu, invitat să conferenţieze la Universitatea din Lisabona5.

  Nu izbuteam totuşi să-mi păstrez întotdeauna seninătatea. Veştile de pe frontul răsăritean nu erau încurajatoare. Simţeam că se pregătesc catastrofe şi prefaceri radicale şi mă întrebam în ce măsură vor putea supravieţui valorile spirituale în care credeam. Căutam sprijin în meditaţia câtorva texte de mistică şi metafizică, în contemplarea operelor de artă. De aceea, l-am întovărăşit cu bucurie pe N. I. Herescu la Madrid. Am rămas, Nina şi cu mine, vreo zece zile în Spania. Noul consilier cultural, criticul şi istoricul artelor Alexandru Busu-

  5 în următorii doi ani, vor mai conferenţia alţi savanţi români. O piesă a Fernandei de Castro va fi jucată, în 1943, la Teatrul Naţional din Bucureşti/iar George Georgescu va fi invitat, în 1944, să dirijeze o serie de concerte.

  ; oceanu, ne-a călăuzit în Castilia; am revăzut Toledo, am descoperit farmecul acelor fabuloase orăşele, Segovia, Aranjuez. Am stat mult de vorbă cu Eugenio d'Ors, pregătind împreună o selecţie din scrierile lui, pe care aveam de gând să le traduc în româneşte. Verificam ceea ce descoperisem de mult: împotriva „terorii istoriei”, cea mai bună apărare după experienţa religioasă erau spiritualitatea, creaţia, cultura.

  Ca şi mulţi compatrioţi şi mulţi europeni, am interpretat debarcarea trupelor americane în Africa de Nord drept un semnal încurajator. Statele Unite recunoşteau prioritatea problemelor europene. Dar operaţia n-a avut rezultatele aşteptate; campania se va prelungi până în aprilie 1943. În ajunul Crăciunului, am primit cărţulia lui Cari Schmidt, Land und Meer. Îi trimisesem mai demult „Zalmoxis” III. Dintr-o scrisoare a lui Goruneanu, am aflat că Ernst Jiinger îi ceruse lui Cari Schmidt volumul şi-l luase cu el, în raniţă, când fusese mobilizat şi trimis pe frontul de Răsărit6. În ianuarie 1943, am fost invitat de rectorul Universităţii din Munchen să asist la inaugurarea Muzeului central asiatic „Sven Heddin”. Dar, pretextând o gripă rebelă, nu m-am dus. Eram obsedat de agonia armatelor încercuite la Stalingrad, unde se aflau şi câteva divizii româneşti. Nu mai puteam adormi decât cu somnifere.

  Mă apăram cum puteam. Mă apăram mai ales încercând să scriu. Începusem un roman – intitulat, provizoriu, Apocalips – al cărui personaj principal era un semidoct mitoman, în acel an, am întrerupt şi am reluat romanul de mai multe ori, apoi l-am abandonat definitiv7. În februarie, am început să redactez un lung studiu comparativ despre riturile de construcţie, pe care l-am terminat în câteva luni. A apărut la sfârşitul anului sub titlul: Comentarii la legenda Meşterului Martole.

  Personalul Legaţiei se dublase. Fostul însărcinat cu afaceri de la Washington, Brutus Coste, sosise mai demult; de la Helsinki, venise Dinu Cantemir, iar de la Bucureşti, Ticu Burileanu.

  6 Am citit mai târziu în Jurnalul lui Jiinger impresia pe care i-a lăsat-o ar-”colul meu Notes sur Ie symbolisme aquntique.

  Voi utiliza acest personaj, Vădastra, în romanul Noaptea de Sânziene.

  Facultatea de Litere din Lisabona înfiinţase un lectorat de limbă română; N. I. Herescu îl recomandase pe un fost student al lui, Victor Buescu. Pe măsură ce se prelungea războiul, Portugalia devenea mai importantă. Ţară neutră, aliată seculară a Angliei, dar având un guvern naţionalist şi anticomunist care rupsese demult relaţiile diplomatice cu U. R. S. S. Pentru noi, românii, Portugalia era şi mai preţioasă, datorită latinităţii de la care ne revendicam şi unii, şi alţii. Continuam deci „propaganda culturală” prin articole, interviuri, recepţii, în-tâlniri cu gazetarii şi scriitorii portughezi.

  La sfârşitul lui aprilie, am acceptat cu bucurie invitaţia ministrului nostru la Madrid şi l-am întovărăşit într-o lungă călătorie cu maşina în Andalucâa. Am vizitat pentru întâia oară Cordoba,