Sevilla, Granada, Malaga, Cadiz. Cu câteva zile mai înainte, Nina plecase la Bucureşti; mi s-a părut tristă, îngrijorată. Din scrisorile primite prin curierul diplomatic, am înţeles că a fost internată într-o clinică timp de o săptămî-nă, dar mă asigura că nu era nimic grav. La 19 iunie, când s-a întors, însoţită de Giza, mi-am dat seama că nu-mi spusese adevărul. Arunci mi-a mărturisit că, datorită unui chist, a suferit o intervenţie chirurgicală minoră, dar care totuşi o obosise. De fapt, fusese operată, mult prea târziu, de o tumoare malignă, dar rugase pe toţi – familia, prietenii, colegii de la Legaţie, doctorii – să nu-mi spună nimic. Am aflat adevărul cu puţine săptămâni înainte de sfârşit.

  Prima jumătate a lunii noiembrie am petrecut-o la Paris. Nina trebuia să consulte un specialist. M-a asigurat din nou că totul merge bine, că nu trebuie să-mi fac griji. Într-adevăr, s-a întors foarte bine dispusă de la clinica pariziană care îi fusese recomandată de chirurgul de la Bucureşti; rezultatele analizelor erau satisfăcătoare. La Paris, i-am cunoscut pe Georges Dumezil, pe Rene Grousset, Paul Morand (atunci, ambasador la Bucureşti), Jean Cocteau. Am petrecut aproape tot timpul cu Emil Cioran. Cu el am colindat librăriile şi am cumpărat mai multe cărţi decât cumpărasem în doi ani la Lisabona.

  Acea scurtă imersiune în atmosfera culturală a Parisului m-a entuziasmat. Înţelegeam cât mă costaseră anii petrecuţi departe de biblioteci, lipsit de contracte prelungite cu orien-taliştii şi istoricii religiilor. Evident, îmi făcusem doar daţc ria, şi încă în cele mai bune condiţii. Ştiam că din cauza miopiei şi a pleuritei de care suferisem în 1938 fusesem reformat, un uLăMUENb LA SALAZAR dar aş fi putut fi trimis ca reporter pe front, ca atâţia alţii. Trebuia însă recuperat timpul cheltuit cu „propaganda culturală”; cu alte cuvinte, trebuia să dublez orele de lucru. Când, la sfârşitul lui noiembrie, am primit telegrama lui Herescu, ame-ninfându-mă că la 12 decembrie va avea loc concursul pentru noua catedră, am răspuns că nu mă voi prezenta8. Simţeam că epoca de „creaţie”, în contextul culturii româneşti contemporane, era încheiată. Ştiam că mă aflu în pragul unei noi etape. Am petrecut revelionul în avenida Elias Garcia, foarte modest, doar cu Brutus Coste, Leontin Constantinescu şi soţiile lor. Anul 1944 se vestea, pentru noi, românii, destul de întunecat. Către sfârşitul lui ianuarie, notam în Jurnal: „Aş vrea să scriu despre teroarea istoriei.” Dar m-am concentrat asupra Prolegomenelor (= Trăite d'histoire des religions); dispuneam de un bogat material documentar. (In afara cărţilor aduse de la Paris, cumpărasem colecţii întregi din Finlanda, Germania şi Italia.) Lucrul la Prolegomene mi-a redat echilibrul sufletesc şi m-a ajutat să rezist încercărilor pe care ni le pregătea „Istoria”. După ce sovieticii au trecut Nistrul şi în timp ce aviaţia americană bombarda masiv Bucureştiul, viaţa noastră, a Ninei şi a mea, a fost un coşmar. La răstimpuri, o întâlnire, o lungă conversaţie cu un gânditor sau un artist de seamă mă elibera de opresiunea prezentului. Aşa au fost, la sfârşitul lui mai, discuţiile cu Cari Schmidt – venit pentru o săptămână în Portugalia – şi cu Ortega y Gasset.

  În timpul verii 1944, sănătatea Ninei s-a înrăutăţit. Din fericire, N. I. Herescu venise cu soţia şi fata şi l-am invitat să locuiască la noi. (Pierduseră hainele şi banii în avionul german cu care călătoriseră; aparatul fusese bombardat şi incendiat într-un aeroport.) în acele zile şi nopţi atât de grele, prezenţa unui prieten din ţară mă ajuta mult.

  Doctorul ne-a sfătuit s-o internăm pe Nina într-un sanato-nu, şi anume „Casa de Saude e de Repouso” din Lousa, la câţi-va kilometri de Lisabona. A rămas acolo două luni, august şi Septembrie, dar rezultatele au fost mediocre. În urma capitu-”rii României, la 23 august 1944, aproape toţi funcţionarii

  Herescu mi-a fost recunoscător, căci, mai puţin de un an în urmă, s-a ret”giat ai fami] ia la Lisabona

  UNU MUAKlbA lbl L-AIVlUPL. Crtz. Rt miiwL^uirt

  Legaţiei au fost rechemaţi în ţară, dar, până la găsirea unui mijloc de transport, primeau fiecare o treime din salariu. Evident, economiile pe care le făcusem abia au putut acoperi cheltuielile celor două luni de sanatoriu, infirmierele, medicamentele şi vizitele doctorului. Brutus Coste, numit însărcinat cu afaceri după rechemarea ministrului Cădere, a reuşit să-mi obţină de la Ministerul de Externe un supliment important, şi astfel puteam face faţă cheltuielilor.

  În ultimele săptămâni, Nina a supravieţuit exclusiv prin transfuziile de sânge. De mult nu mai putea citi. Doctorii se minunau de rezistenţa ei. S-a stins, în somn, în dimineaţa de 20 noiembrie. O bună parte din noapte, rămăsesem la căpătî-iul ei, citindu-i Evanghelia Sfântului Ioan. Mă consola gândul că nu va mai suferi.

  Am vândut o bună parte din bibliotecă, am părăsit apartamentul din avenida Elias Garcia şi, în preajma Crăciunului, ne-am mutat – Măria, bătrâna şi devotata jupâneasă, Giza şi cu mine – la Cascaes. Am închiriat, pentru şase luni, o casă veche, dar încă solidă, aparţinând unei familii de moşieri scăpătaţi. Casa era aşezată într-o străduţă pitorească, 13 rua de Saudade, şi avea o mică terasă deasupra stâncilor, la câţiva metri de ocean. În cea mai spaţioasă dintre încăperi, se aflau câteva rafturi goale, destule ca să încapă cărţile pe care le cumpărasem.

  Multă vreme, n-am putut citi decât Biblia şi câţiva autori: Kierkegaard, Leon Şestov, Dilthey, Heidegger – şi n-am putut scrie decât Jurnalul. Şi totuşi, urmăream cu anxietate mersul războiului. Eram izolaţi de ţară şi puţinele ştiri privitoare la România le aflam din ziare sau ascultând posturile de radio, într-o seară, am prins chiar, întâmplător, o emisiune în limba română. Era buletinul de ştiri transmis zilnic de la Bucureşti ziarelor din provincie. De atunci, l-am ascultat cu regularitate, comunicând lui Brutus Coste notele pe care le lua Giza. Aşa am fost informaţi de toate crizele şi dificultăţile pe care le-au înfruntat în acea iarnă şi primăvară primele „guverne libere” din România.

  Reîncepuseră insomniile, până la 3-4 dimineaţa, dar n-am mai recurs la somnifere; recitam şi meditam Evangheliile, încercam să redescopăr direcţia