LA SALAAAK ieşi din labirint. Mi se părea, de mult, că m-am rătăcit într-un labirint şi, cu cât trecea timpul, cu atât mă convingeam că e vorba de încă o încercare iniţiatică, aşa cum fuseseră multe crize din ultimii ani. Deznădejdile, depresiunile şi suferinţele de tot felul îşi aveau un sens: trebuia să le înţeleg ca o seamă de „torturi iniţiatice”, pregătind moartea simbolică şi reînvierea spirituală către care mă îndreptam. Ştiam că nu puteam rămâne indefinit în starea în care mă aflam: nu mai eram cel din primul an al războiului, dar încă nu dobândisem încă un alt mod de a fi. Mă aflam într-o fază obscură, de tranziţie.

  De altfel, lumea întreagă care era pe cale de a se transforma, şi cel puţin una din transformările importante nu puteau decât să mă bucure, pentru că o prevăzusem şi o anunţasem în multe scrieri din anii 1933-l940. India se afla în pragul independenţei şi, inevitabil, Asia reintra în Istorie. Pentru mine, evenimentul nu avea numai o semnificaţie politică. Curând, va deveni posibilă o nouă confruntare – pe picior de egalitate – între spiritualitatea orientală şi cea occidentală. Dar dialogul nu era posibil decât dacă adevărata spiritualitate orientală – adică, matca sa religioasă – era corect cunoscută şi înţeleasă în Occident. Fenomenologia şi istoria religiilor, aşa cum o practicam eu, mi se păreau a fi cea mai convenabilă pregătire pentru acest iminent dialog. Pe de altă parte, lumea arhaică – „primitivii” pe care antropologii îi studiau de un secol – nu putea rămâne multă vreme sub înfăţişarea ei colonială. Dar, pentru occidentali, înţelegerea spiritualităţii arhaice era încă şi mai dificilă, căci presupunea o minimă comprehensiune a gândirii mitice.

  De aceea, când am reluat lucrul, m-am concentrat cu pasiune asupra Prolegomenelor. Cum adunasem şi clasasem deja documentele esenţiale, redactarea înainta destul de repede. Mă duceam din ce în ce mai rar la Lisabona. Rămâneam toată ziua în casă, scriind. Serile, mă plimbam o jumătate de ceas pe malul oceanului, ascultam buletinul de ştiri, iar după cină mă închideam în odaia mea şi lucram până la 3 dimineaţa. Acest program, pe care îl numisem „balzacian”, era întrerupt la răstimpuri de vreo ştire prea gravă (cum a fost, bunăoară, demiterea brutală a generalului Rădescu de către Molotov). La sfârşitul lui martie, împreună cu Leontin Constantinescu, am Parcurs pe jos, în opt zile, câteva sute de kilometri şi am ajuns la Fatima. Ca să mă odihnesc, lăsam uneori manuscrisul Prom. Iw. _.

  392 CÂND MOARThA ÎŞI legomenelor şi reluam Coshios şi Istorie (= Le Mythe de Veternei retour), cărţulia în care încercam să precizez originile fenomenului pe care îl numisem „teroarea Istoriei”.

  Aşteptam, ca toţi ceilalţi, sfârşitul războiului. Cum mă ho-tărâsem să nu mă întorc, deocamdată, în ţară, speram să pot ajunge cât mai repede la Paris, ca să pun la punct cele două cărţi şi să încerc a le publica în limba franceză. Le consideram utile pentru dialogul Orient-Occident. Contribuiam, în orice caz, la depăşirea provincialismului cultural de care sufereau încă unele ţări europene. Mi se părea că însăşi istoria contemporană ne obligă la o deschidere către valorile universale. Nu aveam sentimentul că, fixându-mă câtva timp la Paris şi publi-când în franţuzeşte, mă rupeam de cultura românească. Ştiam că nici o cultură nu este monolitică, dominată exclusiv de o singură tradiţie spirituală. La originile culturii româneşti, se aflau două tradiţii: a plugarilor şi a păstorilor; aceasta din urmă era mai deschisă către valorile universale decât cea a agricultorilor. Modelul exemplar mi se părea a fi iudaismul inter-testamentar, cu cele două surse creatoare: cea a Templului şi cea a diasporei. Aceste idei le voi relua şi discuta încontinuu în primii ani petrecuţi la Paris.

  La 29 mai, am aflat de moartea lui Mihail Sebastian, călcat de un camion când se ducea să-şi deschidă cursul de literatură franceză la Universitate. Vestea m-a îndurerat şi amintirea acestui accident absurd m-a urmărit multă vreme. Uneori, mă dobora sentimentul ireparabilului: Mihail Sebastian nu va şti niciodată motivele pentru care am evitat să-l întâlnesc, la Bucureşti, în vara anului 1942. Eram sigur că m-ar fi înţeles de la cea dintâi întâlnire, că am fi regăsit vechea noastră prietenie. Dar destinul hotărâse altfel.

  Am lucrat, aproape cu furie, la Prolegomene până la 19 iulie, când a trebuit să ne mutăm într-o casă situată chiar în faţa halei de peşte, pe care familia consulului Călin Botez o închi-riase pentru vară. Şi aici, îndată ce-am găsit o masă de lucru, m-am reîntors la manuscrisul Prolegomenelor, dar n-am izbutit să termin cartea.

  Nicolae Herescu plecase la Paris la începutul lui iulie; Spitzmuller, fostul însărcinat cu afaceri la Bucureşti, care în11 cunoştea Yoga şi revista „Zalmoxis”, îmi făgăduise mai demult viza franceză. Am primit-o abia la sfârşitul lui august-Atunci am vândut aproape toate cărţile care îmi rămăseser

  ^c LA LAMUhNS LA SALAZAR 393

  (ştiam că-mi erau uşor accesibile la Paris) şi am oprit locuri în wagon-hts. Ultimele zile petrecute la Cascaes au fost cete mu grele şi mi s-au părut cele mai lungi. Casa în care locuiam de şase săptaimni trebuia să fie dărâmată până la 1 octombrie TrÎ iam înconjurat, de moloz, cu batista în mână, gata s-o apăsam pe gură de ate on o adiere de vânt ridica praful de pe staS? Mi se părea o imagine a Europei la sfârşitul celui dLrf doitea război mondial. 1Ba

  Nicăieri, în nici o ţară, n-am ascultat o chemare mai melancolică, mai sfâşietoare ca a tocilarului din Lisabona. Meşterul acesta obişnuieşte să-şi vestească trecerea pe străzi su-flând într-un nai scurt câteva sunete de o tulburătoare tristeţe, lungi, şovăitoare şi sugrumate brusc într-o chemare ascuţită, ca un cântec rănit. Tocilarul îşi fluieră deznădejdea mai ales în după-amiezele calde, când soarele adoarme marii arbori şi o boare sticloasă se prelinge pe caldarâmuri. Parcă ar fi ultimul om viu petrecându-şi jalea într-un oraş părăsit.

  Şi iarăşi îl aud către apusul soarelui, când văzduhul îşi recapătă transparenţa şi începe să