cu el la chefurile astea, dar după aceea am apărut eu şi a fost obligată să stea acasă cu mine, pentru că nu erau bani de bone.

Lucy îi întinse ceaşca cu cafea. El bău o înghiţitură înainte să fie întrebat dacă vrea zahăr sau frişcă.

— Mulţumesc, e foarte bună. În orice caz, a fost ceva între ei. Poate că s-au întâlnit la unul dintre motelurile din zonă. Cu siguranţă că nu şi-au consumat relaţia pe bancheta din spate a maşinii – nu ar fi avut loc, pe vremea aia aveam un Volkswagen mic, o broscuţă. Şi nici măcar o pereche de acrobaţi în călduri n-ar fi reuşit să comită ceva acolo.

— Sex cu minţile băute, spuse John intrând în bucătărie, cu părul înfoiat de la somn. Aşa îi ziceau bătrânii. Mai sunt ouă?

— O grămadă, răspunse Lucy. Abra ne-a lăsat un mesaj pe bufet.

— Pe bune?

Şi John se duse să-l citească.

— Ea l-a scris?

— Precis. Numai ea face aşa literele de tipar.

— Sfinte Sisoe! Uite, din cauza ei o să dea Verizon{62} faliment.

Dar femeia nu se amuză.

— Stai jos şi mănâncă, John. Ai zece minute şi după aia o să-l scol pe Frumosul Adormit de dincolo.

Se aşeză şi ea la masă.

— Spune mai departe, Dan.

— Nu ştiu dacă şi-a închipuit că tata se va despărţi de mama pentru ea sau nu, dar mă îndoiesc că vei găsi în cufăr răspunsul la întrebarea asta. Doar dacă nu cumva a ţinut un jurnal. Nu ştiu decât – din ce mi-a spus David şi mi-a confirmat Concetta mai târziu – că ea a mai stat o vreme prin preajma lui. Poate sperând că îl va face al ei, poate doar pentru petreceri, poate şi una, şi alta. Dar probabil că se dăduse deja bătută atunci când a aflat că era gravidă. Din câte îmi dau eu seama, cred că la vremea respectivă noi eram deja în Colorado.

— Crezi că mama ta a ştiut?

— Habar n-am, dar cred că a avut bănuielile ei, mai ales atunci când venea în zorii zilei acasă muci de beat. Dar sunt sigur că ştia că năravurile beţivilor nu se limitează doar la banii aruncaţi pe pariuri stupide şi pe bacşişurile grase îndesate în sutienele chelneriţelor.

Lucy îl atinse pe braţ.

— Te simţi bine? Pari epuizat.

— N-am nimic. Dar să ştii că nu eşti singura care încearcă să priceapă toată povestea asta.

— A murit într-un accident de maşină, zise ea.

Se întorsese cu spatele la Dan şi privea fix la bileţelele şi fotografiile de pe uşa frigiderului. În mijloc era o poză în care Concetta şi Abra – cam pe vremea când avea vreo patru ani – se plimbau de mână pe un câmp cu margarete.

— Bărbatul de lângă ea era mult mai în vârstă. Şi foarte beat. Şi aveau viteză mare. Momo n-a vrut să-mi spună, dar, după ce am făcut optsprezece ani, am vrut neapărat să aflu cum a fost şi am bătut-o la cap până când mi-a povestit. Când am întrebat-o dacă şi mama era beată, mi-a zis că nu ştie. Pentru că poliţia nu face alcool-testul pasagerilor ucişi în asemenea accidente, ci doar şoferilor.

Oftă şi continuă:

— Oricum, nu mai contează acuma. Cred că ar fi mai bine să lăsăm amintirile de familie pentru altă dată. Spune-mi ce s-a întâmplat cu fetiţa mea.

Şi Dan îi spuse. La un moment dat se întoarse şi îl văzu pe David Stone în pragul uşii, vârându-şi cămaşa în pantaloni şi ascultându-l cu atenţie.

12

Dan îşi începu povestirea cu episodul în care Abra luase legătura cu el, folosindu-l la început pe Tony ca intermediar. Apoi le spuse cum aflase cea mică de existenţa Clanului Legitim: într-un coşmar despre cel căruia ea îi spunea „băiatul care joacă baseball”.

— Mi-aduc aminte de coşmarul ăla, îl întrerupse Lucy. M-au trezit urletele ei. Nu se mai întâmplase aşa ceva de doi sau trei ani.

David se încruntă.

— Eu nu-mi aduc aminte.

— Erai la o conferinţă în Boston, îi spuse soţia lui şi se întoarse spre Dan. Să vedem dacă am înţeles. Oamenii ăştia nu sunt oameni adevăraţi, sunt… ce anume sunt? Un fel de vampiri?

— Cred că da, le putem spune şi aşa. Dar nu dorm în sicrie pe timpul zilei şi nici nu se transformă în lilieci la lumina lunii şi nu cred că usturoiul le provoacă vreo suferinţă. Dar sunt nişte paraziţi şi fără îndoială că nu sunt oameni aşa ca tine şi ca mine.

— Oamenii nu se evaporă atunci când mor, adăugă John.

— Ai văzut cu ochii tăi?

— Da. Toţi trei am văzut.

— În orice caz, continuă Dan, Legitimii n-au nicio treabă cu copiii obişnuiţi. Nu-i interesează decât cei care strălucesc.

— Aşa cum e Abra, murmură Lucy.

— Da. Şi, înainte să-i omoare, îi torturează îndelung – ca să purifice aburul, aşa zice Abra. Nu pot să-mi scot din cap o imagine cu nişte vârcolaci urâţi cu spume care urlă la lună.

— Vor să o… să o inhaleze, spuse Lucy ca şi cum repetarea grozăviei ar fi făcut-o mai de înţeles. Pentru că e hărăzită cu strălucire.

— Nu doar de strălucire vorbim noi aici, ci de o strălucire colosală. Uite, să-ţi explic: eu sunt ca o lanternă. Ea este ca un far. Plus că ea ştie de existenţa lor. Ştie ce anume sunt.

— Şi nu doar atât, interveni John. Din punctul de vedere al lui Rose, ce am făcut noi la Spărtura din Nori creaturilor ălora e numai vina Abrei. Nu contează că ea nici nu era acolo şi că, de fapt, noi i-am omorât pe ăia trei.

— Dar ce a crezut idioata aia? se indignă Lucy. Indivizii ăştia nu pricep ce-i aia autoapărare? Supravieţuire?

— Rose nu pricepe decât că a fost provocată şi umilită de o fetiţă, spuse încet Dan.

— Provocată…

— Abra a luat legătura cu ea prin mijloace telepatice. Şi i-a spus că e pe urmele ei.

— Că ce?

— Temperamentul ăla vulcanic al ei, şopti David. De o mie de ori i-am zis c-o s-o bage în bucluc.

— Nici prin cap nu-mi trece s-o las să se apropie de femeia aia, ori de ucigaşii de copii care-i sunt prieteni, spuse Lucy hotărâtă.

Dan gândi: Da… şi nu. O luă de mână. Lucy tresări şi