legii, şi-n şirag de vorbe

Credinţa ne-o preschimbă.

Se-nroşeşte

Şi faţa cerului şi chiar această

Plămadă deasă cu-al ei jalnic chin

Doar auzind de ea se-mbolnâveşte

Ca-n faţa judecăţii de apoi.

REGINA

Vai mie, oare ce am săvârşit

De tuni şi fulgeri astfel împotrivă-mi?

HAMLET

Priveşte-acest portret şi-acestălalt,

În care cei doi fraţi sunt zugrăviţi.

Cât farmec, vezi-l, e pe chipu-acesta:

Cu părul inelat al lui Hiperion,

Cu fruntea parcă a lui Jupiter,

Cu ai lui Marte ochi poruncitori

Şi plini de-ameninţare, şi-o statură

Asemeni celei a lui Hermes, crainic

Văzut sub cer, pe-o culme pogorât.

O-ntruchipare şi o plăsmuire

De parcă zeii toţi şi-au pus pecetea

S-arate lumii ce-nsemnează-un om.

Acesta fost-a soţul râu. Şi-acum

Priveşte-l şi pe celalt: ca neghina-i

Ce creşte-n spicul-frate şi-l usucă.

N-ai ochi? Ai fost în stare să cobori

Măreţul munte dătător de viaţă

Şi-n mlaştina-asta să te-nfunzi? N-ai ochi?

Nu poţi să spui că-i vorba de iubire,

C-al sângelui pojar, la vârsta ta

S-a stins, s-a cuminţit. Ce cuminţenie

E asta însă care te-a-ndemnat

Să cazi de unde-ai fost la ce-ai ajuns?

Desigur, ai simţire, căci altminteri

Nu te-ai putea mişca. Simţirea-ţi însă

Lovită-i de dambla. Nici nebunia

Nu poate rătăci-n aşa măsură,

Căci niciodată simţul nu-i robit

Cu totul, ci-şi păstrează oarecare

Putinţă de-a alege, ce-i slujeşte

Să poată osebi măcar atât.

Ce drac a fost cel ce te-a păcălit

De parcă te-ai jucat de-a baba oarba?

Ochi fără simţuri, simţuri fără văz.

Auz lipsit de mâini, de ochi, mirosul

Lipsit de toate, nici chiar un crâmpei

Beteag al unui simţ nevătămat

Nu poate-n gropi să dea aşa!

O, tu, ruşine! unde ţi-e roşeaţa?

Tu, iad în răzvrătire, dacă poţi

Şi-n oasele unei femei trecute

Să clocoteşti aşa, dă voie-atunci

Şi-nflăcăratei tinereţi, în focu-i

Virtutea ca pe-o ceară s-o topească.

Ruşinea nu mai este nicăieri

Când patima-asmuţită, dând năvală,

Aprinde chiar şi gheaţa, care arde

Atât de tare-ncât din judecată

Îşi face o codoaşă.

REGINA

Încetează, Hamlet.

Ai îndreptat a mea privire

Spre-adâncurile sufletului meu

Şi văd în el atâtea negre pete,

Ce n-au să iasă.

HAMLET

                         Nu, dar să trăieşti

În rânceda sudoare-a unui pat

Soios şi puhav, să mi te dezmierzi,

Să te desfeţi în cocina spurcată...

REGINA

Nu-mi mai vorbi aşa, Hamlet, o, nu!

În sufletu-mi cuvintele-ţi pătrund,

De parcă sunt pumnale ascuţite.

O, drag Hamlet, nu-mi mai vorbi aşa!

HAMLET

Un ticălos şi-un ucigaş, un rob

Ce nici a mia parte nu-i din cel

Ce-a fost stăpânul tău. Un măscărici

De regi, pungaş de sceptre şi de tronuri,

Şi care fură de pe raft coroana

Cea fără preţ şi-o bagă-n buzunar!

REGINA

O, cruţă-mă, Hamlet!

HAMLET

                                    Un rege

De Vicleim, în petice şi zdrenţe...

(Intră Duhul.)

O, scapă-mă, şi-asupra mea deschide-ţi

Aripile, ceresc ocrotitor.

Sfinţita-ţi faţă, spune-mi, ce doreşte?

REGINA

Vai mie, e nebun.

HAMLET

Nu vii cumva să-ţi mustri fiul care

Tot zăbovind îşi iroseşte vremea

Şi patima, lăsând neîndeplinită

Cumplita faptă a poruncii tale?

O, spune-mi!

DUHUL

Nu uita că vin la tine

Doar ca s-ascut imboldul tău tocit.

Dar iată deznădejdea mamei tale:

Fii scut între-al ei suflet zbuciumat

Şi-a ei fiinţă. În trupurile slabe

Gândirea bântuie mai cu putere.

Vorbeşte-i, Hamlet.

HAMLET

Ce-i cu tine, mamă?

REGINA

                              Cu tine ce-i, vai mie!

Că stai aşa cu ochii ţinta-n gol

Vorbind văzduhului cel fără trup?

Sălbatic gând în ochii tăi pândeşte

Şi ca ostaşii-n somn când sună-alarma

Stau firele-ţi de păr în cap zbârlite.

De parcă-au prins viaţă. Dragă Hamlet,

Pe arşiţa şi focul urii tale

Revarsă unda rece a răbdării.

La ce te uiţi?

HAMLET

                     La el mă uit, la el!

Priveşte-l cum ne fulgeră din ochi

Şi cât de palid e! Dreptatea lui

Unită cu-al său chip, ar fi în stare,

De ar vorbi, să mişte şi o piatră.

O, nu, nu te uita la mine. Nu vreau

Să fiu clintit din aspra-mi hotărâre

De ochii-ţi trişti. Iar ce-am de gând să fac

Şi-ar pierde-atunci adevărata-i faţă.

Şi-n loc de sânge-ar curge numai lacrimi.

REGINA

Dar cui îi spui acestea toate, Hamlet?

HAMLET

Nu vezi nimic?

REGINA

Nimic, şi totuşi văd

În jurul nostru tot ce-i de văzut.

HAMLET

Şi nici n-ai auzit nimic?

REGINA

Nimic,

Afară de noi înşine şi-atât.

HAMLET

Dar uite-l, vezi cum se depărtează,

Pe tatăl meu, ca-n viaţă-nveşmântat,

Şi cum se duce, iată-l, prin portal.

(Iese Duhul.)

REGINA

E născocirea minţii tale doar:

În astfel de deşarte plăsmuiri

E foarte iscusită nebunia.

HAMLET

                                       Cum? Nebunia?

Dar pulsu-mi bate aidoma cu-al tău,

Măsura lui e-a însăşi sănătăţii

Şi ce-am rostit nu-s vorbe de nebun;

Încearcă-mă, să vezi că-ţi spun din nou

Aceleaşi spuse fără să-mi pierd şirul.

Pe sfântul har, o, mamă, nu-ţi aşterne

Acest balsam adormitor pe suflet,

Că nu păcatul tău, ci nebunia-mi

Vorbeşte aşa. Pe locu-nsângerat

O pieliţă subţire-ar prinde coajă,

Sub care însă nevăzut puroiul

Ar cotropi lăuntrul putrezit.

Tu spovedeşte-te dumnezeirii,

Fereşte-te de-a mai cădea-n ispită

Şi pocăieşte-te. Gunoiul nu-l întinde

Pe bălării ca să le-ngraşi mai tare.

Şi, mamă, îţi mai cer să-mi ierţi virtutea.

Că-n aste vremi ce gâfâie-n plăceri,

Virtutea însăşi trebuie să ceară

Iertare viciului şi să-ngenunehe

În faţa lui s-o lase să-l ajute.

REGINA

O, Hamlet, mi-ai frânt inima în două.

HAMLET

Aruncă partea-i rea, ca să trăieşti

O viaţă mai curată cu cealaltă.

Deci, noapte bună. Nu te duce însă

În patul unchiului. Fii ca şi cum

Ai fi virtuoasă, chiar de n-ai virtute,

Căci monstru-acesta-obişnuinţa, care

Simţirea toată ne-o mănâncă, este

Un diavol nărăvit, dar şi un înger,

Ce faptelor frumoase deopotrivă

Le dă veşminte lesne de purtat.

Tu stăpâneşte-te la noapte. Mâine

Cu-atât mai lesne te vei stăpâni,

Şi-aşa-ţi va fi mereu tot mai uşor,

Căci stă-n puterile obişnuinţii

Să schimbe-aproape şi tiparul firii,

Chiar şi pe diavol să îl stăpânească,

Sau ca prin farmec chiar să îl alunge.

Deci înc-o dată, noapte bună, mamă,

Iar când nevoia binecuvântării

Se va trezi şi-n tine, am să-ţi cer

La rându-mi binecuvântarea ta.

(Arătându-l pe Polonius.)

Cât despre domnu-acesta, mă căiesc;

Dar asta-a fost a cerului voinţă:

Prin el pe mine şi pe el prin mine

Să ne lovească. Fost-am slujitorul

Şi biciul hotărârilor cereşti.

Mă voi griji de el şi-am să răspund

De moartea lui. Deci noapte bună iar,

Şi de-am fost crud, am fost spre-a fi milos...

Începe rău — dar fi-va şi mai rău.

O vorbă încă, mamă.

REGINA

Ce să fac?

HAMLET

Nimic din tot ce te-am rugat, fireşte.

Tu lasă-l iar pe regele cel puhav

În patul său să te ademenească,

De-obraji să te ciupească ştrengăreşte,

Să-ţi zică şoricelul lui iubit,

Şi-n schimbul unor scârnave săruturi

Sau pipăieli prelinse pe grumaz

Cu degetele lui afurisite,

Destăinuieşte-i adevărul tot

Şi-anume că nu sunt nebun de loc,

Ci numai mă prefac. I-ar prinde bine.

Căci numai o regină cumpătată,

Frumoasă şi cuminte, n-ar fi în stare

S-ascundă de-un motan, de un liliac

Şi de-un broscoi o ştire ca aceasta.

Că altul cine-ar mai putea s-o facă?

Şi-n ciuda judecăţii şi a tainei

De care eşti şi tu legată, suie

Pe-acoperişuri şi deschide coşul,

Dă drumul păsărilor să-şi ia zborul

Şi-asemenea maimuţii din poveste

Tu bagă-te în coş, să vezi cum e,

Şi frânge-ţi gâtul.

REGINA

Fii sigur: dacă vorbele-s făcute

Din răsuflare, iar suflarea dacă

Din viaţă e făcută, nu am viaţă

Să pot sufla o vorbă din ce-ai spus.

HAMLET

Eu trebuie să plec în Englitera. Ştiai?

REGINA

Uitasem, vai! S-a hotărât aşa.

HAMLET

Scrisorile au fost pecetluite,

Cei doi colegi ai mei, în cari mă-ncred

Ca-n două vipere colţate, duc solia.

Ei trebuie