— Să mai aşteptăm niţel; să-i lăsăm să se sature de joacă. Şi-apoi, golful acesta întins e atât de bine ferit de orice ochiul omenesc încât nu cred că l-ar putea descoperi vreodată cineva. Ştii ce, tată? Aş vreo să fac şi eu o baie!

   Farrow se uită zâmbind după fiul său care se dezbrăcase repede şi se aruncă dintr-un salt puternic de pe podeţul de bambus în apă.

   George era un înotător admirabil şi după câteva clipe numai fu dincolo de submarin şi strigă nu ştiu ce glumă Iui Petre, care îl privea cu admiraţie.

       Se simţea atât de fericit ca niciodată până acum. Alături de tatăl său iubit; înconjurat de tovarăşi viteji şi credincioşi, perspectiva unei aventuri interesante — ce-şi putea dori mai mult un băiat la vârsta lui?

   — Petre, strigă el râzând, aici e raiul pe pământ şi în mai mare siguranţa nu poate fi cineva..

   Dar el nu ştia că va cunoaşte în curând grozăviile mărilor şi va afla că nenorocirea te paşte când nici nu gândeşti. Şi pe când îl necăjea pe Brike care îşi încărca de probă tunul, că vrea pesemne să împuşte pescăruşi, habar n-avea că moartea îi dădea târcoale.

   Un rechin enorm plutea agale pe unde, dincolo de brâul de stânci care împrejmuia golful. Era flămând şi ochii îi luciră lacomi, la auzul unor glasuri omeneşti cari veneau din spatele zidului de mărgean.

   Deodată se lăsă atunci cu atâta repeziciune încât apa se ridică în spume în jurul iui. Dar fusese cam prevăzător în lăcomia lui, căci un enorm polip de mare, care se afla la zece metri adâncime şi care îi aţâţase lăcomia, veghea.

   Auzise plescăitul pe care îl făcuse coada enormă a monstrului biciuind apa, ochii lui negri zăriseră în acelaşi timp pe puternicul său vrăjmaş care venea spre el, căci îşi umflă odată flancurile şi dispăru repede ca o torpilă, lăsând în urma lui un lichid negru — de la care i s-a şi dat numele „peştele de cerneală".

   Un nor negru şi gros ca păcura coloră apa şi la adăpostul acestuia, polipul îşi schimbă cu iuţeala fulgerului direcţia, întocmai ca un iepure fugărit de haită. Se repezi spre peretele de mărgean şi se ascunse într-o crăpătură unde colţii lacomi al rechinului nu-l puteau ajunge.

   Acesta se zbătea în mijlocul lichidului gros şi negru, se năpustea orbeşte când ici când colo; deodată zări un trup alb şi mare şi sec îndreptă spre el. Dar peştele îl văzuse şi el şi până a nu apuca să-l înghită gura enormă a rechinului, pieri într-o deschizătură mare şi întunecoasă din zidul de mărgean.

   Turbat de furie, rechinul porni după el. Nu luă în seamă nici întunerecul din faţa lui, nici strâmtoarea tunelului care ducea la insulă, ci se avânta tot înainte. Întunerecul îl înnebunea de spaimă.

   Deodată zări lumină şi se mai potoli. Spaima îi trecu şi începu să înoate liniştit într-acolo. Apa devenea tot mai limpede şi luminoasă şi rechinul ieşi în sfârşit din tunel. Soarele îşi răsfrângea razele în undele scânteietoare.

   Adulmecă deodată o nouă pradă. Îi cunoştea gustul, deşi nu mâncase decât odată carne de om. Iute ca fulgerul fu în spatele lui George care se bălăcea cu voluptate în apă.

   — George, un rechini răcni îngrozit Petre; apoi sări ca nebun de pe bordul submarinului, în mană cu cuţitul, pe care tocmai îl

ascunse.

   George întoarse capul şi văzu moartea apropiindu-se sub chipul acelui monstru marin. Totuşi, nu-şi pierdu cumpătul, nu scoase nici un ţipăt, cum ar fi făcut oricare altul în locul lui.

   Se ridică repede niţel deasupra apei, îşi aruncă ochii la rechin, apoi, cu o smucitură puternică sări într-o parte.

   Rechinul se întorsese tocmai pe spate ca să-şi apuce cu dinţii lui grozavi, cari se află în partea de dedesubt a capului, prada, dar aceasta dispăruse. În clipe următoare văzu un trup voinic înaintând spre el.

   Gura enormă a monstrului se deschise clămpănind să apuce prada, dar Petre era un adversar primejdios. Cu o mişcare lină îşi aplecă partea de sus a trupului într-o parte, apoi mâna lui puternică în care ţinea cuţitul se lăsă în jos şi tăişul spintecă pântecele rechinului.

   Un zbucium de câteva secunde, pe urmă o dungă roşie şi îngustă în lungul trupului enorm al monstrului, arata desluşit urma pe care o lăsase cuţitul lui Petre în pântecele alb al rechinului.

   De abia apucă Petre să se îndepărteze niţel şi se nuzi o bubuitură de tun de pe submarin: bomba slobozită de Brike, sfâşia în bucăţi trupul în agonie al monstrului.

   — Bravo Brike! strigă Petre râzând. Iar o lovitură cum numai tu te pricepi să dai. Nu prea era nevoie de ea, dar eu tot îţi mulţumesc. Nu e vorbă, s-ar fi putut să dau eu greş şi atunci bomba ta ar fi venit la vreme.

   — Nu credeam că o să-l ajungi atât de repede, se scuză bătrânul artilerist. Tare mă mir eu însă de un lucru, Petre. Cum dracu a ajuns rechinul aici? Domnule George, eu o să-ţi spui dumitale ceva. Nu sunt superstiţios şi nu cred în fleacuri, dar de ce s-a repezit dihania mai întâi la dumneata? Parc-aş zice că e tot mâna Iui răposatul Seels Ia mijloc.

   În vreme ce vorbea bătrânul, George se căţărase împreună cu Petre, pe puntea submarinului. Privi în juru-i şi se cutremură văzând bucăţile de carne sângerândă ale rechinului, pierind în adâncul limpede al apei. Strânse călduros mâinile celor doi prieteni credincioşi ai săi, pe urmă zise râzând:

   — Tot superstiţios, Jan? Ce are a face răposatul casier cu rechinul?

   — Nu sunt superstiţios, domnule George, se apară artileristul, dar vezi că Seels spune în testamentul lui că vei mai avea de trecut prin multe primejdii. Acu, o fi, n-o fi, eu parcă tot aş zice că spiritul lui Seels pluteşte mereu în jurul dumitale.

   George cobori îngândurat în barca mică de aluminium de lângă

submarin. Petre coborî şi el, dar strigă peste umăr artileristului: