— Lasă că de câte ori am spus eu ceva, aşa a fost.. mormăi bătrânul şi se apuca să robotească iar la tunul Iui.

   Când barca ajunse la pontonul de bambus, Farrow îşi strânse emoţionat copilul la piept, apoi întinse mâna lui Petre ca să-i mulţumească.

   — Dragul tatii, prin mare primejdie ai trecut. Sunt de părere să punem un grilaj mobil la tunel ca să ferim golful de astfel de mosafiri neplăcuţi. Şi-acum, George, îmbracă-te, trebuie să facem o probă de scufundare cu submarinul.

   Tânărul se supuse imediat poruncii tatălui său. Găsea vrednic de admirat faptul că aceşti bărbaţi viteji şi serioşi îşi manifestau în atât de puţine cuvinte impresiile lor, chiar când era vorba de împrejurări grave şi serioase. Luă hotărârea să fie şi el ca ei.

   A treia zi minunatul submarin ieşi din golful care împrejmuia insula şi porni în larg. George se deprinsese repede cu lucrul din submarin în cursul călătoriei sale sub apă. Stătea Ia fereastra cu geamul foarte gros al cabinei de comandă. Un mic proiector lumina apa şi tânărul admira dibăcia cu care tatăl său îndruma vasul prin tunelul lung şi îngust tăiat de capriciul naturii în zidul de mărgean. În curând ieşiră iar la suprafaţă şi văzură soarele strălucind în toată splendoarea lui. Lăsaseră în urmă stâncile bătute de valuri în mijlocul cărora se afla tăinuită „Insula Odihnei".

   Marea era foarte puţin agitată şi căpitanul dădu ordin sa se deschidă ferestruica, după ce avu mai întâi grijă să se uite prin periscop dacă nu se zăreşte vreun vapor.

   Şi, cum înaintau încet către nord-vest, îndreptându-se spre insulele Torres, îngădui marinarilor, cari erau de serviciu, să iasă pe punte. Se aşezară cu toţii în preajma parapetului să se pârjolească la soare. Jan Brike, nelipsit de lângă tunul lui drag, povestea ceva cu glas scăzut camarazilor săi cari îl ascultau cu luare-aminte.

   Căpitanul, care stătea mai departe cu George şi doctorul, arătă zâmbind spre ei şi zise:

   — Să ştii că tunarul nostru îndrugă iar de-ale lui. Lipseşte numai timonierul ca să avem la un loc, pe cei mai înflăcăraţi adepţi ai superstiţiilor din lumea marinărească. După cum văd cu, ăştia doi o să mi-i zăpăcească de tot şi pe-ceilalţi. Bănuiesc că în clipa aceasta cheamă spiritul bătrânului casier.

   Cu chipul misterios şi cu gesturi tainice artileristul trebuie să fi povestit ceva într-adevăr deosebit, căci unii din marinari îşi făcură intr-ascuns cruce.

   — Hm, o să-i spun Iui Brike vreo două cuvinte ca să se cuminţească, zise cam înciudat Farrow. O fi crezând el în spirite — treaba lui! Aş vrea însă să le dea pace celorlalţi cu astfel de prostii.

   Făcu un semn artileristului să se apropie şi acesta veni cam în silă. Bănuia probabil ce-l aşteaptă.

   — Brike, începu foarte serios căpitanul, recunosc că eşti unul din cei mai destoinici şi vechi marinari pe cari îi am, dar te-aş ruga să încetezi cu prostiile. Nu vezi că-mi zăpăceşti oamenii şi-i bagi în sperieţi? Parcă înainte când porneam Ia drum, deşi ştiai că ne aşteaptă destule primejdii, erai mai liniştit. Ce e acum cu dumneata?

   — Păi... testamentul casierului e de vină, răspunse bătrânul, cam ruşinat. Şi-apoi... e vorba de domnul George al nostru! Vedeţi d-voastră... moartea lui Seels n-a fost ca la toată lumea — aţi spus-o şi d-voastră. Simt că spiritul lui e cu noi. Eu tare mă tern că o s-avem de furcă în călătoria asta a noastră, domnule căpitan. Ce-am pătimit noi până acum, n-a fost nimic pe lângă ce ne aşteaptă. Şi-apoi am visat ceva foarte ciudat azi noapte. Se face?... Las-că nu mai spun, numai l-aş ruga pe domnul George al nostru să se ferească de....

   — Ce tot spui, Brike! îi tăia vorba căpitanul, necăjit. Te ştiu om cu scaun la cap şi cumpănit la vorbă; se poate să îndrugi astfel de prostii? Te-aş ruga însă ca de-acum încolo să-ţi păstrezi bănuielile pentru dumneata şi să nu împuiezi capul oamenilor cu ele — m-ai înţeles?

   —  Domnule căpitan, camarazii sunt încredinţaţi că domnul George o să scape cu bine din toate primejdiile şi noi toţi dimpreună cu el, dar nu strică să ştie că nu e de glumă ce facem noi acum şi mie nu mi-o scoate nimeni din cap că spiritul bătrânului Seels ne însoţeşte la drum.

   Căpitanul nu-şi putu stăpâni râsul.

   — Ei şl? Lasă-l să vie, ce te supăra pe dumitale? Şi acum, du-te la tunul dumitale, că o să stopăm fiindcă e amiază şi trebuie să stăm la masă. Marea s-a potolit; nu adie nici o boare de vânt, aşa că o să mâncăm în linişte. Dar ce e, ce stai aşa îngândurat, moşule?

   — Păi... să vedeţi d-voastră. Aici suflă întotdeauna vântul, răspunse bătrânul scărpinându-se în barbă. Eu nu v-aş sfătui să stopaţi. O fi iar vreun vicleşug de-al lui Seels.

   — Acum chiar că te-ai întrecut cu gluma! strigă Farrow înfuriat.

Cum îţi vine, omule, să spui o gugumănie ca asta? Hai, cară-te la tunul dumitale şi lasă-ne în pace. Băieţi, stop şi la masă!

   — Nici nu-ţi vine să crezi, doctore, zise apoi căpitanul după ce văzu pe bătrân îndreptându-se spre pupă. Auzi d-ta! Mai bine ar visa unde se află insula aceea a „diavolului", dacă, bine-nţeles, va fi existând o astfel de insulă. Prost lucru că nu putem descurca ce e desenat pe harta rămasă de la casier.

   —  Eu mi-am dat toată osteneala, am încercat şi la lumânare şi cu preparate chimice să văd dacă nu iese vreun semn ceva Ia iveală, dar n-am văzut nimic. Să sperăm că vom găsi totuşi insula despre care ne-a spun Petre că a văzut-o acum 20 de ani, răspunse doctorul Bertram clătinând capul cu neîncredere.

   — Ar fi singura posibilitate să descoperim pe acest „Satan" indicat de Seels. Să mai cercetăm o dată harta după masă, poate tot vom descoperi ceva.

   Mâncară în grabă, apoi George