— Da, mă rog, eu aş putea mînca şi doi cai!

Bunny deschide dulapul de bucătărie şi se trage înapoi, simulînd groaza.

— Dumnezeule, aici e o maimuţă!

Scoate o cutie de Coco Pops şi, scuturînd-o lîngă ureche, se duce la frigider şi îl deschide. Observă că literele colorate, cu magneţi, care în ultimii cinci ani au decorat frigiderul într-un amestec lipsit de sens, acum au fost aranjate să spună „TE FUT N PIZDĂ“ şi, în timp ce rupe sigiliul unei cutii de lapte şi o miroase, se întreabă cine o fi făcut asta.

— De fapt, Bunny, băiete, aş putea mînca tot cîrdul, spune el.

— Herghelia.

— Da, şi pe ea.

Se aşază unul în faţa celuilalt, aplecaţi deasupra bolurilor, şi înghit cerealele, etalînd o plăcere exagerată.

— Ce cheie? întreabă Bunny.

Bunny îşi petrece următoarele zile organizînd înmormîntarea şi răspunzînd la telefoane pline de întrebări şi compătimire din partea Dumnezeu ştie cui, totul cu o sensibilitate robotică şi apatică.

Telefonul către mama lui Libby, Doris Pennington, a fost dat cu toată stupoarea plină de transpiraţie a unui om care stă la spînzurătoare, cu ştreangul de gît. Dispreţul absolut al femeii faţă de ginerele ei apăruse deja demult, acum aproape nouă ani, atunci cînd Libby îl părăsise prima oară şi se întorsese înlăcrimată acasă, la mama ei, din pricina unor chiloţi pătaţi de spermă (nu ai ei) de pe bancheta din spate a vechii Toyote a lui Bunny. Tăcerea asurzitoare cu care a fost întîmpinată ştirea tragică l-a măturat pe Bunny ca un val uriaş, iar el a rămas acolo, cu pleoapele grele şi telefonul mobil lipit de ureche, ascultînd fantomele de la difuzor mult după ce legătura se întrerupsese. Bunny devenise convins că poate detecta ritmul îndepărtat al vocii soţiei lui în adîncurile legăturilor telefonice. Avea senzaţia că ea încearcă să-i spună ceva şi, simţind că îl străbate un fior, scutură telefonul şi rămase acolo, înghiţind guri de aer ca un peşte.

În decursul acelor zile Bunny făcu vizite din ce în ce mai dese şi mai prelungi la baie, unde făcea laba cu o violenţă încăpăţînată şi exagerată chiar şi pentru standardele lui. Acum stă pe canapea, cu un pahar mare de whisky în mînă, iar scula lui arată şi pare o chestie implicată într-un accident groaznic – poate un hotdog de desene animate care a încercat fără succes să traverseze o şosea aglomerată.

Băiatul stă alături de el. Sînt prinşi amîndoi într-o paranteză de buimăceală reciprocă. Bunny Junior se holbează în gol la enciclopedia din poală. Tatăl lui se uită la televizor, fumează şi bea whisky ca un automat.

După o vreme Bunny întoarce capul, se uită spre fiul său şi observă modul în care puştiul se holbează la enciclopedia lui ciudată. Îl vede, dar nu e cu adevărat convins că stă acolo. Ce vrea acest copil? Ce ar trebui să facă acum cu el? Cine e el? Bunny se simte ca un vulcan stins, paralizat şi lipsit de viaţă. Da, se gîndeşte el, mă simt ca un vulcan stins – cu un copil ciudat, de care trebuie să am grijă, şi o sculă mutilată, ca un cîrnat.

Bărbatul se uită în jurul lui. A făcut o încercare vagă de a curăţa mizeria şi de a reinstaura o oarecare ordine în apartament. În timp ce făcea asta, a descoperit amplitudinea daunelor pe care soţia sa le provocase în casă. De exemplu, Bunny îşi găsise CD-urile cu Avril Lavigne (bale), Britney (bale) şi Beyoncé (bale) plutind în rezervorul WC-ului. Maţele casetei lui video piratate cu Tommy şi Pamela (cadou de la şeful lui, Geoffrey) fuseseră smulse şi atîrnate ornamental de lustra din dormitor. Se încercase de mai multe ori – deşi zadarnic – ţintuirea de perete a unei poze cu el, făcută la o petrecere a firmei din barul The Wick, cu ajutorul unei furculiţe, ai cărei dinţi lăsaseră urme pe chipul lui şi un mesaj Morse isteric în placajul din baie: punct, punct, punct, liniuţă, liniuţă, liniuţă, punct, punct, punct – du-te în mă-ta.

Bunny simte că toate acestea au fost făcute într-un limbaj privat al reproşului. Simte un val de vinovăţie, dar nu ştie de ce. Se simte victimizat. Libby era bolnavă, ce Dumnezeu! Era depresivă. Aşa au zis doctorii. Probabil că era ceva legat de o conexiune greşită a sinapselor ei sau aşa ceva. Şi totuşi totul pare atît de al naibii de personal… Dar apoi se aude o bătaie în uşă.

Bunny deschide uşa şi e salutat de doi asistenţi sociali – Graeme nu ştiu cum şi Jennifer nu ştiu cum –, care fac o vizită neanunţată şi nesolicitată, ca să observe cum se descurcă Bunny şi fiul său. Bunny se bucură că a făcut un efort de a pune casa la punct. Şi-ar dori totuşi să fie puţin mai treaz.

— Salut, tinere, îi spune Jennifer lui Bunny Junior, iar băiatul zîmbeşte subţire şi încordat. Crezi că am putea vorbi puţin cu tatăl tău?

Bunny Junior dă din cap că da, îşi ia enciclopedia şi dispare în dormitorul lui.

— E adorabil, spune femeia, aşezîndu-se în faţa lui Bunny.

Aduce cu ea fantoma unui parfum de care Bunny îşi aminteşte şi care i se pare extrem de familiar, numai că nu-l poate identifica.

— Nu vrem să-ţi răpim prea