Graeme e un bărbat înalt, cu un cap imens, rotund şi agresiv şi o faţă arsă rău de soare, un semn de circulaţie uman care se plasează în spatele lui Jennifer, cu picioarele rigide şi depărtate, într-o tristă parodie a unui mardeiaş de la Stasi. Zice că el e acolo ca moderator, mediator sau aşa ceva, dar Bunny nu prea îl ascultă. O priveşte pe Jennifer, care, oricum ai luat-o, e sexy rău. Cu picioarele goale şi la începutul carierei, s-a îmbrăcat cu o fustă de in şi o bluză de bumbac, încercînd să transmită un soi de distanţă conservatoare şi profesionistă, dar pe cine vrea ea să prostească? Bunny ştie, aproape la modul fizic, că sutienul pe care îl poartă femeia nu e deloc de duzină, iar chiloţii ei, mă rog, cine poate şti, deşi, după felul cum stă pe scaun în faţa lui şi bîţîie din genunchi, Bunny se întreabă dacă poartă de fapt chiloţi. Meditează la asta mai mult timp şi ajunge la concluzia că gamba ei strălucitoare şi dată cu cremă sugerează, cum îşi poate da seama oricine se pricepe în domeniu, o pizdulice rasă. Bunny simte cum i se închid ochii şi îşi dă seama, de la milioane de kilometri distanţă, că Jennifer îi recomandă să caute susţinere emoţională şi trece în revistă o listă de consilieri şi de grupuri de sprijin pentru îndoliaţi de la ei din oraş. Îşi aduce aminte, cu o tresărire de groază, ce s-a întîmplat cu soţia lui, apoi o surprinde pe asistenta socială strîngîndu-şi coapsele laolaltă. Jennifer se estompează şi devine anostă.

Bunny oferă doar răspunsuri monosilabice. Începe să fie din ce în ce mai îngrijorat din cauza lui Graeme, care se holbează la el într-un mod ultra-ameninţător, ca şi cum Bunny ar face ceva rău. Pe faţa lui stacojie pulsează o aură cumva malefică, a ceva de-abia reţinut, iar Bunny observă că sacoul lui albastru închis e presărat cu o mătreaţă asemenea cenuşii. Încearcă să se concentreze asupra posibilităţilor oferite de vaginul lui Jennifer, destrămîndu-i hainele în gînd. Apoi Bunny se surprinde pe el însuşi, căci scoate un geamăt ancestral, un muget iscat din adîncuri, apoi cade în genunchi şi se azvîrle cu faţa în poala lui Jennifer.

— Ce o să mă fac eu acum? Ce o să mă fac eu acum? zbiară el, umplîndu-şi plămînii cu mirosul ei sărat, de vară.

Simte în mod indirect că nu a mai mirosit o femeie de ceea ce i se pare a fi o eternitate. Îşi apasă faţa şi mai tare în poala ei şi se gîndeşte: Ce miros e ăsta? Opiu? Otravă?

Jennifer se trage în spate şi spune „Domnule Munro!“, iar Bunny îşi încolăceşte braţele în jurul picioarelor ei goale şi răcoroase şi plînge în rochia ei.

Graeme, galantul ei protector, face un pas în faţă şi spune pe un ton oficial, dar evident enervat:

— Domnule Munro, vă rog să vă duceţi înapoi la locul dumneavoastră!

Bunny îi dă drumul lui Jennifer şi spune încet:

— Ce o să mă fac?

Se ridică şi, spre surpriza lui, descoperă că faţa îi e udată de lacrimi adevărate. Şi chiar dacă trebuie să stea în aşa fel încît să ascundă faptul că o erecţie în toată puterea cuvîntului a înălţat un mic cort în pantalonii săi, întrebarea continuă totuşi să plutească în aer. Ce o să se facă el acum?

Bunny îşi lasă privirea în podea, se şterge pe faţă şi spune:

— Îmi pare foarte rău. Vă rog să mă scuzaţi.

Jennifer scotoceşte prin poşetă şi îi întinde lui Bunny un şerveţel.

— S-ar putea ca acum să nu vi se pară posibil, domnule Munro, dar lucrurile o să se schimbe în bine, îi zice ea.

— Întotdeauna aveţi la dumneavoastră şerveţele? întreabă Bunny, fluturîndu-l pe cel din mîna lui.

Jennifer zîmbeşte şi spune:

— Mă tem că în profesia asta ele sînt o unealtă indispensabilă.

Îşi netezeşte fusta, pregătindu-se să se ridice.

— Mai sînt şi alte lucruri despre care aţi dori să discutăm, domnule Munro?

— Da, spune Bunny.

Simte cum în golul de sub mărul lui Adam i se adună un strop de transpiraţie.

— Credeţi în fantome?

Jennifer priveşte instinctiv spre Graeme, în căutarea răspunsului oficial la o asemenea întrebare. Bunny are senzaţia că poate simţi căldura emanată de faţa prăjită a lui Graeme, întoarce privirea, ca să-l vadă, şi îl surprinde dîndu-şi ochii peste cap.

— Ce se întîmplă dacă nu eşti sigur că soţia ta a murit de tot? întreabă Bunny, mototolind şerveţelul în pumn şi aruncîndu-l în celălalt colţ al camerei.

Asistenţii sociali pleacă, iar Bunny îşi reia locul pe canapea şi se uită la televizor.

— Acum pot să vin iar înăuntru? întreabă Bunny Junior, apărînd în cadrul uşii.

— Păi, da, spune Bunny şi îşi deschide o bere.

Băiatul se aşază lîngă tatăl său şi începe să-şi bălăngăne picioarele.

— Ce-i chestia asta cu picioarele la tine?

— Scuze, tati.

Bunny arată spre televizor.

— Ai văzut asta?