regiunile cereşti şi subpământene, subliniind analogiile cu ridurile iniţiatice şi experienţele mistice ale anumitor Populaţii primitive şi orientale. Le probleme du chamanisme a ost primul meu studiu care a văzut lumina tiparului (în februarie 1947). Scrisorile entuziaste pe care le-am primit atunci din partea multor orientalişti şi istorici ai religiilor m-au îndemnat să reiau problema într-o monografie mai amplă.

  Evident, programul celor douăsprezece-paisprezece ore de lucru pe zi era uneori întrerupt de „actualitatea politică”. De curând, începuse Conferinţa de Pace şi, o dată cu declaraţia oficială a României, veniseră la Paris un număr de intelectuali. La începutul lui august, profesorul Al. Rosetti mi-a telefonat, spunându-mi că trebuie să mă vadă de urgenţă. Neam întâlnit a doua zi. Mi-a confirmat zvonul pe care îl auzisem mai demult, dar refuzasem să-l cred: intenţionând să-mi încredinţeze o catedră la Ecole des Hautes Etudes, ministrul educaţiei ceruse avizul Legaţiei (căci eram cetăţean român); ministrul nostru, distinsul matematician Stoilow, a întrebat Bucureştiul şi, evident, răspunsul a fost negativ. Câteva zile în urmă, Al. Rosetti m-a însoţit în biroul lui Stoilow, „ca să vadă ce se poate face”. Natural, nu se mai putea face nimic. I-am mărturisit lui Rosetti surpriza şi mâhnirea mea: nu puteam crede că un mare savant ar putea proceda ca un agent informator (câţiva ani mai târziu, asemenea procedee vor părea fireşti.)

  După cum era de aşteptat, delegaţia oficială la Conferinţa de Pace, sub conducerea Anei Pauker, susţinea tezele partidului comunist, adică ale Moscovei. Grigore Gafencu şi alţi câţiva diplomaţi români rămaşi în Occident alcătuiseră un birou de presă pentru a informa cercurile politice şi opinia publică europeană. Brutus Coste se număra printre cei activi. Astfel ne-am regăsit după un an şi am reluat unele teme ale discuţiilor noastre din Portugalia2. Printre „tehnicienii” Comisiei de la Conferinţa de Pace se găsea şi un bun prieten al lui Coste, Anton Golopenţia. L-am reîntâlnit cu bucurie. Am aflat că expediase fostului său profesor Joachim Wach cele trei volume ale revistei „Zalmoxis”, iar într-o scrisoare îi vorbise de mine, rugându-l să-mi dăruiască ultimele lui lucrări-într-adevăr, Wach, care preda istoria religiilor la Universita-

  2 Discursul lui Churchill din 20 septembrie 1946, în care sugera o federaţie a statelor europene şi împăcarea definitivă dintre Franţa şi Gfemania, pr°” vocase nesfârşite discuţii şi polemici. Unii naivi se întrebau de ce descoperise Churchill atât de târziu această îndrăzneaţă soluţie politică.

  Tea din Chicago, mi-a trimis Sociologi/ofReligion şi mi-a scris, anunţându-mă că va veni curând în Europa. Dar n-a venit decât în vara anului 1950; când ne-am întâlnit, la Ascona, Anton Golopenţia era de mult arestat. (Câţiva ani în urmă, soţia lui a fost chemată să-i identifice corpul.).

  Luna octombrie se anunţa, pentru noi, destul de grea. Uneori, mi se părea că văd spectrul sărăciei în faţă. Am izbutit să vindem o parte din hainele aduse din Portugalia. Apoi, am descoperit Muntele de Pietate, unde am depus de mai multe ori argintăria şi haina de blană a Ninei. Giza învăţase să confecţioneze pălării, dar la început nu găsea cliente. Din fericire, la răstimpuri, Brutus Coste şi alţi prieteni îmi expediau mici sume de bani. Reuşeam, de asemenea, să împrumut de la Cracanera sumele necesare chiriei sau traducerii capitolelor din Trăite. Dar erau zile când acest provizorat care se prelungea peste măsură mă deprima.

  M-am hotărât atunci să-mi încerc norocul în Statele Unite. Ananda Coomaraswamy îmi scrisese la începutul lui octombrie, spunându-mi că trebuia să vin neapărat să-l văd la Boston, în 1947, pentru că în 1948 se va retrage definitiv în India. L-am rugat să-mi găsească ceva de lucru în S. U. A. Mi-a răspuns că toate catedrele de indianistică şi istoria religiilor din universităţi şi colegii erau de mult ocupate; dar m-a asigurat că va mai încerca. De abia în august 1947 mi-a scris că ar fi disponibil un post de. Limbă franceză, la un nou colegiu care va fi înfiinţat curând (în afară de locuinţă şi întreţinere, aş avea un salariu anual de 2800 de dolari). Am acceptat şi această soluţie (îmi spuneam că va fi provizorie), dar, în octombrie, Louis Renou mi-a anunţat moartea lui Coomaraswamy. Vestea m-a îndurerat profund. Visasem la călătoria în Statele Unite mai ales ca să-l întâlnesc pe Ananda Coomaraswamy, să putem sta pe îndelete, discutând ultimele sale exegeze întemeiate pe philosopiiia perennis.

  Cu toată sărăcia, îmi continuam lucrul la ultimele două capitole din Trăite. Mă bucuram, de asemenea, de câte ori re-uŞeam să-i cunosc personal pe unii din autorii descoperiţi de curând, ca, de pildă, pe Robert Dessoille şi Gabriel Marcel. La începutul lui decembrie, mi-a telefonat Theodore Besterman, numit de curând într-un post important la UNESCO. Îl cunoscusem la Londra, în primăvara 1940, îl reîntâlnisem la Ox-Ord în iarna următoare. Îi admiram erudiţia şi curajul de a schimba „specialităţile”: de la parapsihologic la etnologie şi folclor, apoi la bibliografii regionale, culminând în magistrala Bibliography of Bibliogi'npliies. Acum l-am regăsit pasionat de Voltaire, a cărui operă voia, pe atunci, s-o traducă integral în limba engleză. Am petrecut câteva după-amieze, colindând împreună librăriile şi anticariatele; Besterman cerea să vadă „orice carte de sau despre Voltaire”.3

  La 24 decembrie, dna Chernass ne-a anunţat că trebuie să ne mutăm într-o lună. Pentru că nu mai puteam spera să găsim un apartament, am început să căutăm camere în hoteluri „de rezidenţă”. Am găsit, pentru mine, o cameră mare şi spaţioasă, la Hotel de Suede, în rue Vaneau. Cum eram obligaţi să dejunăm şi să cinăm acasă, Giza căuta un hotel care să îngăduie pregătirea câtorva feluri simple de mâncare la un „primus”, în cele din urmă, a găsit, într-un hotel modest din rue de Beaune, o odăiţă care se prelungea într-un soi de alcov, prevăzut cu o chiuvetă; aici şi-a instalat valizele şi „primusul”.

  În ajunul Crăciunului, Georges Dumezil a venit să mă vadă, aducându-mi capitolele din Trăite a căror versiune franceză avusese bunătatea s-o amelioreze. Tot ce mi-a spus în acea după-amiază despre valoarea şi importanţa cărţii m-a făcut să uit plictiselile şi sărăcia. Mi-a sugerat