să propun Trăite editurii Payot, oferindu-se, de va fi nevoie, să scrie Prefaţa. Dar cum ultimele două capitole nu erau terminate, n-am îndrăznit să prezint manuscrisul. Am încheiat anul în atelierul lui Lili Verea, aducându-l şi pe Theodore Besterman; era primul său contact cu (aşa cum îi plăcea să spună) „distracţiile elitelor intelectuale franceze postbelice”.

  Ne-am mutat la 28 ianuarie 1947, după două zile de tensiune şi teamă; proprietăreasa avusese o ciudată criză de furie, şi nopţile am dormit îmbrăcaţi, aşteptându-ne la orice. Am respirat uşuraţi când am transportat valizele şi cărţile într-o camionetă şi am pornit spre rue de Beaune, apoi în rue Vaneau. Ne-am obişnuit repede cu noul program. Lucram toată ziua şi o parte din noapte; Giza confecţiona pălării şi vizita

  3 Theodore Besterman s-a concentrat mai târziu exclusiv asupra corespondenţei lui Voltaire, publicând o admirabilă ediţie critică în 110 volumeeventuale cliente; la prânz şi seara, mâncam în odăiţa din rue de Beaune şi uneori chiar invitam prieteni la cafea.

  Semnarea Tratatului de pace n-a provocat entuziasm. Puţine zile mai înainte, mi se relataseră amănunte tragice despre foametea din România şi, câteva ceasuri după aceea, am aflat de avionul prăbuşit la Sintra, în care se aflau Claude Crussard şi opt din membrii ansamblului Ars rediviva. Iarna şi primăvara aceea n-am avut decât două preocupări: să găsesc bani pentru plata săptămânală a hotelului şi să termin Jraite d'histoire des religions. Mă împrumutam de la toţi prietenii şi cunoscuţii. Am împrumutat chiar şi de la un student, Alphonse Juilland, sosit de curând de la Bucureşti, împreună cu alţi bursieri ai statului francez. Uneori, Giza plângea de disperare: nu reuşea să-şi vândă pălăriile. (Şi totuşi, în toamnă situaţia s-a schimbat brusc; o casă de mode i-a cumpărat întreaga colecţie şi i-a comandat alte zeci de pălării. Au fost luni când am trăit exclusiv din încasările ei.) în mai, am primit de la Brutus Coste, dintr-un fond special pe care-l supraveghea, 20000 de franci, ceea ce mi-a îngăduit să achit o bună parte din datorii şi să plătesc restanţele la hotel. Tot în acea lună, N. I. Herescu m-a prezentat generalului Rădescu, preşedintele ultimului guvern liber din România. După ultimatumul adresat Regelui Mihai de către Vâşin-ski, în martie 1945, generalul Rădescu se refugiase la Legaţia engleză şi, câteva luni în urmă, un avion militar îl transportase, împreună cu secretarul lui, în insula Cipru. Sosise de curând la Paris, unde începuseră să ajungă, pe diverse căi, şi alţi oameni politici. Astfel l-am reîntâlnit, în iulie, pe fostul ministru de externe, Constantin Vişoianu. Îl cunoscusem în ţară, prin 1938, când era directorul revistei „Viaţa românească”. Aflasem că în timpul războiului se apropiase de „socialism” şi credea că trebuie să obţinem, cu orice preţ, încrederea Şi prietenia Sovietelor. Dar experienţele recente îi spulberaseră iluziile. M-a tulburat pesimismul cu care privea viitorul imediat. Era convins, pe bună dreptate, că am fost părăsiţi de „marii noştri Aliaţi”; România, ca şi restul Europei Centrale Şi Orientale, fusese cedată Sovietelor.

  Toate veştile acestea m-au întristat, dar nu m-au surprins. După Conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţita în două mari „zone de influenţă”, ştiam că soarta noastră era Pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, „cum să iernăm”, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui multe generaţii. Dar noi, cei aflaţi în Occident, nu aveam dreptul să ne lăsăm paralizaţi de deznădejde. Trebuia, cu orice preţ, să ne continuăm munca şi creaţia, conform vocaţiei fiecăruia dintre noi.

  M-am reîntors deci cu dârzenie la lucrările mele. În iunie, scrisesem un studiu despre opera lui Dumezil, pe care mi-l ceruse Lucien Febvre pentru „Annales”, iar în august am încheiat Trăite. Îmi rămânea de pus la punct Le Mythe de Veternei retour, tradus în parte de fostul meu student Mihail Sora. Dar, aşa cum îmi era teamă, efortul pe care-l făcusem în ultimele şase-şapte luni m-a detaşat de lucrările teoretice. În septembrie, m-am trezit pasionat de Balzac. De dte ori dispuneam de o după-amiază liberă, şi în fiecare noapte până târziu, citeam sau reciteam operele acestui idol al adolescenţei şi tinereţii mele. Curând, am descoperit corespondenţa şi monografiile publicate recent despre tinereţea şi începuturile literare ale lui Balzac. Cum în 1950 aveau să se împlinească o sută de ani de la moarte, mi-am spus că aş putea scrie – şi publica sub pseudonim – o Viaţă a lui Balzac; ar fi fost o biografie compusă de un scriitor deprins cu exegeza diferitelor simbo-lisme religioase şi parareligioase. Când am abandonat definitiv acest proiect, ajunsesem cu povestirea în anul premergător primului succes de public şi de critică, Les Chouans. Dar nu mi-a părut rău de timpul pierdut; neaşteptatul intermezzo balzacian m-a ajutat să-mi regăsesc echilibrul.

  În toamna aceea, l-am cunoscut pe Antoine Bibesco şi am dejunat pentru întâia oară în superbul său apartament din île Saint-Louis. De asemenea, am fost invitat de Maruca Canta-cuzino şi George Enescu în casa lor din Bellevue. Am putut astfel cunoaşte mai deaproape această pereche fabuloasă de care – datorită „episodului Nae Ionescu” din 193l-l932 – se legau atâtea amintiri.

  La începutul lui octombrie, urmând sfaturile lui H. Ch. Puech şi Alphonse Dupront, fostul director al Institutului Francez pe care-l cunoscusem demult, la Bucureşti, am depus o cerere de bursă la Centre de la Recherche Scientifique. Cererea era însoţită de scrisori de recomandare de la Louis Re-nou, Georges Dumezil, Paul Masson-Oursel şi de o seamă de publicaţii (Yoga, „Zalmoxis” I-III, Le probleme du chamanisnie etc). Îmi închipui că dosarul meu a făcut o oarecare impresie, pentru că puţine zile în urmă am primit de la C. N. R. S. un „ajutor urgent” de 25000 de franci. Dar, ca să evite o eventuală opoziţie a Legaţiei, Alphonse Dupront a socotit oportun să-l informeze pe Stoilow. Fără îndoială, ministrul şi-a făcut datoria. Spre surprinderea mea – şi indignarea savanţilor francezi care-mi elogiaseră activitatea – am aflat, la 3 decembrie 1950, că cererea fusese respinsă. (în 1951, Louis Massig-non va „redeschide dosarul”; de