Câteva zile după „nemeritata catastrofă” (cum o numise un prieten), am fost să-l văd pe Gustave Payot. Georges Dumezil îi vorbise deja despre carte şi-i promisese o prefaţă. M-a în-tâmpinat un bătrân înalt şi subţire, care, în ciuda diabetului şi a altor invalidităţi, impresiona printr-o surprinzătoare energie. S-a încruntat îndată ce a văzut titlul: Prolegometies ă l'his-toire des religions. A răsfoit manuscrisul şi s-a încruntat din nou: erau aproape 700 de pagini dactilografiate.

  — Dacă pentru Prolegomene ai nevoie de 700 de pagini, o Istorie a religiilor ar trebui să aibă zece volume! Trebuie să-i schimbi titlu.

  Am propus Morphologie du sacre, dar a clătinat din cap.

  — E prea vag. Singurul titlu care ar putea interesa şi atrage cumpărătorii este Trăite ă'histoire des religions.

  A adăugat că, dacă sunt de acord, va angaja imediat cartea. Altminteri, dată fiind problema hârtiei, va trebui să aştept. Mi-am adus aminte de iarna 1941 când, în casa pe care o închiriasem împreună cu doamna Sassoon, la Oxford, începusem să scriu primele pagini. Mi-am adus aminte de nopţile din ultimii doi ani când, în rue des Saints-Peres şi la Hotel de Suede, mă trudeam să închei ultimele capitole. Evident, nu mă gândeam niciodată că lucrez la o Istorie a religiilor. Dar am acceptat pe loc. Esenţialul era să apară cartea, chiar cu un titlu pe care nu-l merita.

  Gustave Payot m-a întrebat dacă manuscrisul e complet şi definitiv; mi-a atras atenţia că tipografii sunt pretenţioşi şi Cele mai simple modificări costă enorm. L-am asigurat că tex-ul este complet, dar că, în orice caz, va trebui revizuit încă o dată înainte de a fi trimis la imprimerie. Trei zile în urmă, mi-a telefonat, spunându-mi că a găsit o tipografie care, dacă as prezenta manuscrisul în două săptămâni, ar putea publica volumul la începutul primăverii. A adăugat că la predarea manuscrisului voi primi 60000 de franci.

  Nu voi uita niciodată zilele şi nopţile pe care le-am trăit între 13 şi 18 decembrie. Lucram mai ales nopţile, când rue Vaneau şi Hotel de Suede regăseau o nefirească, aproape ireală, linişte. Mă culcam spre dimineaţă, dar nu dormeam decât trei-patru ceasuri. Îmi pregăteam o ceaşcă mare de cafea şi mă reîntorceam la lucru. La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai ştiu în ce zi a săptămânii ne aflam. Nu mă încumetam să cobor şi să întreb portarul; mi-era teamă că mă voi prăbuşi pe scări. Sufeream din nou de acele vertigii, declanşate de teribila senzaţie a lui „deja vu”, pe care le cunoscusem în tinereţe. M-am trântit îmbrăcat în pat şi am reuşit să adorm. În pofida surmenajului, am încheiat completarea bibliografiei şi punerea la punct a textului înainte de termenul fixat. (Dar de atunci n-am mai îndrăznit să repet experienţa celor douăzeci de ceasuri de lucru neîntrerupt.) După ce-am predat manuscrisul lui Payot, am încercat să citesc o nuvelă de Balzac ca să evadez din cercul infernal în care mă zbătusem o săptămână. Imposibil; surmenajul îmi provocase o criză de vagotonie. Zile de-a rândul dormitam, ca o larvă, de dimineaţa până seara.

  Câtva timp în urmă, Gustave Payot mi-a telefonat, anun-ţându-mă că, indignat de devizul pe care i-l făcuse tipografia, retrăsese manuscrisul. Nu ştia când se va ivi altă ocazie. (S-a ivit la începutul verii, dar n-am aflat decât destul de târziu această veste bună.)

  De mult nu mai ştiam nimic despre Lică Cracanera. Aflasem că, în speranţa unei afaceri „pur şi simplu senzaţionale”, împrumutase mari sume de bani şi, de câtva timp, dispăruse din Paris. Apoi, într-o după-amiază sticloasă de ianuarie, Emil Cioran mi-a adus vestea sinuciderii lui: i se găsise corpul pe o plajă din Belgia. Circula zvonul că, dându-şi seama că fusese escrocat, Cracanera plecase de la Bruxelles încercând să-şi re„ cupereze măcar o parte din sumele investite în faimoasa „ai* cere„; şi, evident, nu reuşise. Astfel şi-au pierdut economi” nwu, iu jc. RitaviBK. LH! V4i) 411 mai mulţi intelectuali români; i le încredinţaseră ca să le „fructifice”. Nu mă îndoiesc că Lică Cracanera a căzut victimă marii sale naivităţi. Că a fost de bună-credinţă o dovedeşte faptul că s-a sinucis; un escroc ar fi dispărut, refugiindu-se în alt continent. În orice caz, nu pot uita generozitatea cu care Cracanera a ajutat atâţia intelectuali români în timpul ocupaţiei germane şi imediat după eliberare4.

  Pentru români, anul 1947 se încheiase cu abdicarea forţată a Regelui Mihai, iar anul în care abia intrasem lăsase să se întrevadă agravarea tensiunilor politice. Numărul celor care părăseau ţara – oameni politici, intelectuali, studenţi – crescuse mult în ultimele luni şi continua să crească. De asemenea, se adunau la Paris cei care se aflaseră în lagărele din Germania şi Austria, majoritatea fiind legionari.

  Un comunicat al Legaţiei anunţase că în curând va începe repatrierea cetăţenilor români; cei care nu se întorc în şase luni îşi pierd automat naţionalitatea. Cu excepţia câtorva lucrători şi câtorva bătrâni, toţi ceilalţi au decis să rămână în Franţa. Se înfiinţase Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor (IRO). Orice exilat putea să-şi depună paşaportul (dacă îl avea) şi să semneze o declaraţie că renunţă la cetăţenia respectivă. Primea atunci o carte de identitate şi, în principiu, se afla sub protecţia ţării în care îşi alesese reşedinţa. Încă şi mai important: IRO punea la dispoziţia refugiaţilor mijloace de transport pentru statele care îi acceptau, adică republicile Ameri-cii de Sud, Canada şi Australia.

  Mulţi români – fugiţi din ţară sau care făcuseră parte din serviciile diplomatice, consulare şi economice – s-au hotărât să plece cât de curând în Argentina. Pe de o parte, regimul argentinian încuraja imigrarea; pe de altă parte, tensiunea între S. U. A. şi Soviete se accentuase la răstimpuri, se credea că războiul este inevitabil. Riscul de a fi „surprins de evenimente” >n Europa Centrală sau în Occident părea uneori iminent. În P'us, mulţi refugiaţi socoteau că posibilităţile de a-şi câştiga