care ducea un şir lung de trepte. Locul acesta, deţinut şi administrat în prezent de Statul Colorado, se numea Acoperişul Lumii. Turiştii din Campingul Bluebell erau bineveniţi să-l folosească sau să facă drumeţii pe potecile care plecau de aici, bineînţeles fără a li se percepe vreo taxă. Este de dorit ca doar drumeţii experimentaţi să folosească aceste poteci – scria în legenda de sub fotografie –, dar Acoperişul Lumii este deschis tuturor. Priveliştea este spectaculoasă!

Dan era convins că aşa e. Cu siguranţă că fusese spectaculoasă văzută din restaurantul sau sala de bal ale Hotelului Overlook… până când nămeţii le acoperise ferestrele. Spre vest se vedeau piscurile Munţilor Stâncoşi, împlântându-se în cer ca nişte suliţe. La est se vedea tot drumul până la Boulder. La naiba, se vedea tot drumul până la Denver şi Arvada în zilele acelea rare, când aerul se întâmpla să nu fie chiar atât de poluat.

Deci, spuneţi că statul luase în proprietatea lui bucata asta de teren? Dan nu era prea surprins. Cine ar mai fi îndrăznit să construiască ceva aici? Solul era friabil, nu trebuia să ai puteri paranormale ca să-ţi dai seama. Dar Clanul Legitim se apropiase cât de mult era posibil, iar Dan bănuia că turiştii normali rătăciţi pe acolo nu se mai întorceau pentru un al doilea sejur şi nici nu recomandau Campingul Bluebell prietenilor. Un loc malefic atrage făpturi malefice, spusese John. Dacă aşa stăteau lucrurile înseamnă că şi contrariul era valabil: un asemenea loc îi respinge pe cei cu suflet bun.

— Dan! îl strigă Dave. Îmbarcarea!

— Mai lasă-mă un minut doar!

Închise ochii şi îşi sprijini fruntea în podul palmei.

(Abra!)

Vocea lui o trezi imediat.

XVII

JAVRĂ NENOROCITĂ!

1

Motelul Crown era cufundat în întuneric, zorii aveau să sosească peste mai mult de o oră. Uşa de la camera 24 se deschise brusc şi afară ieşi o fetiţă. O ceaţă deasă pusese stăpânire pe lume, înghiţind-o aproape cu totul. Fata era îmbrăcată cu pantaloni negri şi bluză albă. Părul strâns în codiţe împletite încadra un chip foarte tânăr. Fata inspiră adânc: aerul rece şi umed îi calma urmele durerii de cap de cu o noapte în urmă, dar nu îi putea alina cu niciun chip durerea din inimă. Momo murise.

Dar, dacă Unchiul Dan avea dreptate, nu murise de tot; doar plecase altundeva. Poate că se transformase într-o fantomiţă, poate că nu. În orice caz, nu avea vreme acum să se gândească la asta. Mai târziu, da, probabil că mai târziu va medita asupra acestor probleme.

Dan o întrebase dacă Billy dormea. Da, îi răspunsese ea, doarme buştean. Prin uşa deschisă putea să vadă picioarele domnului Freeman sub pătură şi îi auzea sforăitul regulat. Parcă era o barcă cu motorul mergând în gol.

Dan o întrebase dacă Rose sau altcineva din grupul ei încercase să îi între în minte. Nu. Şi-ar fi dat seama. Îşi întinsese capcanele. Iar Rose ştia. Nu era proastă.

O mai întrebase şi dacă avea telefon în cameră. Da, avea. Şi atunci Unchiul Dan îi explicase ce voia să facă. Destul de simplu. Nasoale erau cuvintele pe care trebuia să le spună acelei femei sinistre care acum se găsea în Colorado. Dar, oricât de mult ar fi înfricoşat-o cuvintele alea, îşi dorea din suflet să i le spună. Încă de când auzise ultimele urlete ale micuţului baseballist, o parte din ea tânjise să facă asta.

(Pricepi cuvântul pe care trebuie să-l repeţi?)

Da, fireşte.

(Pentru că trebuie s-o aţâţi. Ştii ce…?)

(Da, ştiu ce înseamnă.)

S-o înfurii. S-o fac să turbeze.

Abra inspiră ceaţa. Din drumul pe care veniseră aici nu mai rămăsese nici urmă, copacii dispăruseră şi ei. La fel şi recepţia motelului. Uneori îşi dorea să fie şi ea aşa, albă precum ceaţa pe dinăuntru. Dar numai uneori. În adâncul sufletului, nu regretase niciodată că este aşa cum este.

Când se simţi pregătită – cât de pregătită putea să fie – Abra se întoarse în cameră şi închise uşa ca să nu-l trezească pe domnul Freeman dacă ar fi fost nevoită să vorbească tare. Citi instrucţiunile de pe telefon, apăsă tasta 9 – pentru linie de exterior –, apoi sună la Informaţii şi ceru numărul Cabanei Overlook din Campingul Bluebell, de lângă Sidewinder, Colorado. Ţi-aş putea da eu numărul campingului, e afişat pe site, îi spusese Dan, dar cred că acolo nu-ţi va răspunde decât robotul.

Telefonul începu să sune în clădirea unde turiştii luau masa şi jucau diferite jocuri. Şi sună îndelung. Dan îi spusese că probabil aşa se va întâmpla şi că trebuie să aibă răbdare şi să aştepte. În fond, acolo era cu două ore mai devreme.

În cele din urmă îi răspunse o voce ursuză:

— Alo? Dacă aţi sunat pentru rezervări, să ştiţi că aţi greşit…

— Nu vreau să fac nicio rezervare, spuse Abra, rugându-se să nu i se ghicească în glas bătăile înnebunite ale inimii. Vreau să vorbesc cu Rose. Rose Ţilindru.

O pauză. Apoi:

— Cine e la telefon?

— Abra Stone. Ai mai auzit numele ăsta, nu-i aşa? Sunt fata pe care o caută. Spune-i că am să sun din nou în cinci minute. Dacă vine până atunci la telefon, o să stăm de vorbă. Dacă nu, să-i zici că din partea mea poate să se ducă în pizda mă-sii. N-am să mai sun încă o dată.

Şi închise. Apoi îşi lăsă capul în jos, îşi prinse obrajii înfierbântaţi în palme şi respiră profund de mai multe ori.

2

Rose îşi bea cafeaua la volanul EarthCruiser-ului ei, cu picioarele sprijinite de compartimentul secret în care se aflau canistrele cu abur, când auzi bătaia în uşă. Dacă cineva îndrăznea s-o deranjeze atât de devreme nu putea însemna decât că apăruseră alte probleme.

— Da, zise ea. Intră.

Era Paul Lunganul, cu un halat peste pijamaua caraghioasă cu maşinuţe colorate.

— A sunat telefonul public din