Cabană. La început l-am lăsat să sune, că m-am gândit că-i o greşeală şi, în plus, aveam cafeaua pe foc la bucătărie. Da’ nu s-a oprit, aşa că am răspuns. Era fata aia. Vrea să vorbească cu tine. A zis că revine în cinci minute.

Sarey Tăcuta se trezise şi acum se ridică în capul oaselor, clipind speriată printre laţele care-i atârnau în ochi şi strângându-şi pătura în jurul umerilor ca pe un şal.

— Pleacă, îi zise Rose.

Sarey se supuse fără să rostească vreun cuvânt. Prin parbrizul uriaş al EarthCruiser-ului, Rose o urmări cum îşi târâie picioarele desculţe înapoi la rulota pe care o împărţise cu Muşcătură.

Fata aia!

În loc să fugă şi să se ascundă în gaură de şarpe, javra aia dădea telefoane. Cât curaj! Sau inconştienţă? Să fi fost ideea ei? Cam greu de înghiţit una ca asta, nu credeţi?

— Ce naiba căutai în bucătărie aşa devreme?

— N-am putut să dorm.

Se întoarse spre el. Un bătrânel oarecare, destul de înalt, cu părul rar şi ochelari bifocali pe vârful nasului. Un mocofan ar fi fost în stare să treacă pe lângă el pe stradă zi de zi, vreme de un an întreg, fără să-l observe, dar Paul Lunganul nu era lipsit de anumite calităţi. Sigur, nu avea talentul lui Andi de a adormi instantaneu oamenii, aşa cum nu era în stare să localizeze victimele ca regretatul Taica Flick, dar era înzestrat cu o putere suficient mare de persuasiune. Dacă se întâmpla să-i sugereze unui mocofan, absolut în treacăt şi fără să insiste, că ar fi bine să-i tragă o palmă nevestei – ba chiar unui străin oarecare –, atunci nevasta respectivă, sau străinul, ar fi fost pălmuit destul de tăricel. Fiecare Legitim avea câte un talent, fie şi unul micuţ; numai aşa se puteau descurca.

— Paulie, arată-mi braţele.

Bărbatul suspină şi-şi ridică până la coatele zbârcite mânecile halatului şi ale bluzei de pijama. Da, uite petele roşii.

— Când ţi-au apărut?

— Le-am observat pe primele ieri după-amiază.

— Febră?

— Niţică.

Îl privi în ochii sinceri, încrezători şi simţi că-i vine să-l ia în braţe. Unii dăduseră bir cu fugiţii, dar Paul rămăsese lângă ea. Ca mulţi alţii. Precis rămăseseră destui ca să-i vină de hac javrei ăleia, dacă va fi atât de tâmpită încât să-şi arate mutra pe acolo. Şi s-ar putea foarte bine să o facă. Spuneţi şi voi dacă aţi întâlnit vreo fată de numai treisprezece ani care să nu fie tâmpită cu spume?

— Ai să te faci bine, îi promise ea.

Paul oftă din nou.

— Sper. Şi chiar dacă nu, tot sunt mulţumit. Am avut parte de o cursă al naibii de bună.

— Să nu te aud că vorbeşti aşa! Toţi cei care au rămas cu mine o să se facă bine. Aşa v-am promis, iar eu îmi ţin promisiunile. Acum haide să vedem ce are de spus în apărarea ei micuţa noastră prietenă din New Hampshire.

3

La mai puţin de un minut după ce Rose se instalase într-un scaun lângă tamburul din plastic unde erau bilele de bingo (cu stacana de cafea aproape rece alături), telefonul din Cabana Overlook începu să scoată sunete stridente de secol douăzeci, făcând-o să tresară puternic. Îl lăsă să sune de două ori, înainte de a ridica receptorul din furcă. Răspunse pe cel mai melodios ton cu putinţă.

— Bună, draga mea. Ai fi putut să-mi vorbeşti direct în minte şi n-ai mai fi dat atâţia bani pe telefoanele astea interurbane.

Evident că javra asta mică ar fi dat dovadă de maximă imprudenţă dacă ar fi făcut-o. Pentru că vedeţi voi, nu doar Abra Stone se pricepea să întindă capcane.

— Vin după tine, spuse fata.

Ce voce tânără! Atât de proaspătă! Rose se gândi la tot aburul acela nepreţuit, asociat unei asemenea prospeţimi, şi simţi cum creşte lăcomia în ea, aidoma unui dor nestins.

— Mi-ai mai spus. Dar eşti sigură că vrei să faci una ca asta, draga mea?

— Am să te găsesc acolo dacă vin? Sau ai să fugi şi ai să-ţi laşi în urmă doar guzganii ăia dresaţi?

Rose simţi primul junghi de furie. Deloc oportun. Dar, desigur, ea niciodată nu fusese prea lucidă când era obligată să se scoale cu noaptea în cap.

— De ce să nu mă găseşti, draga mea?

Încerca să-şi păstreze tonul calm şi uşor indulgent – tonul unei mame (cel puţin aşa îşi închipuia ea, căci nu încercase niciodată maternitatea) care se adresează unui ţânc năbădăios.

— Pentru că eşti laşă.

— Aş dori să aflu pe ce îţi bazezi această presupunere, zise Rose.

Tonul îi era neschimbat – tolerant, răbdător, uşor amuzant, dar mâna i se încleştase pe receptor şi şi-l apăsa puternic de ureche.

— Deoarece nu mă cunoşti.

— Ba te cunosc foarte bine. Te-am cunoscut în mintea mea şi te-am pus pe fugă, cu coada între picioare. Şi mai ştiu că eşti o ucigaşă de copii. Şi numai laşii ucid copii.

Nu trebuie să te explici în faţa unei fetiţe, încercă să se domolească Rose. Cu atât mai puţin în faţa unui mocofan. Dar se auzi zicând:

— Nu ştii nimic despre noi. Nici cine suntem, nici ce trebuie să facem ca să supravieţuim.

— O şleahtă de laşi, asta sunteţi, spuse javra aia ticăloasă. Aveţi senzaţia că sunteţi atât de talentaţi, atât de puternici, dar singurul lucru la care vă pricepeţi este să vă îndopaţi cu abur şi să trăiţi mult. Sunteţi ca nişte hiene. Îi omorâţi pe cei mai slabi decât voi şi apoi fugiţi de la locul crimei. Laşilor.

Dispreţul din vocea fetei turnă acid în urechea lui Rose.

— Nu-i adevărat!

— Iar tu eşti cea mai laşă dintre toţi, căpetenia laşilor. Ţi-e frică să vii tu după mine, nu-i aşa? Sigur că aşa este. Ţie ţi-e frică şi îi trimiţi pe ceilalţi în locul tău.

— Crezi că putem purta o conversaţie rezonabilă sau…

— Ce-i rezonabil în uciderea copiilor ca să le furaţi chestia aia din minte? Ce-i rezonabil în chestia asta, curvă bătrână şi laşă ce eşti? Ţi-ai trimis prietenii să-ţi facă treaba şi te-ai ascuns după ei. Şi bine ai făcut, pentru că acum ei sunt morţi.

Rose nu mai suportă şi sări în picioare. Se lovi cu fundul de masă şi cafeaua i se