— Căţea nenorocită şi proastă, habar n-ai despre ce vorbeşti!

Paul Lunganul băgă capul pe uşa de la bucătărie, îi aruncă o singură privire şi se retrase de urgenţă.

— Cine-i laşă? Cine-i cu adevărat laşă dintre noi două? Da, sigur, ai mare curaj să-mi spui toate astea la telefon, dar niciodată n-ai să fii în stare să mi le spui în faţă!

— Câţi vor fi lângă tine să te apere atunci când am să vin? o ironiză Abra. Câţi, scorpie fricoasă?

Rose nu-i răspunse. Ştia că trebuie să se ţină în frâu cu orice chip, dar niciodată nu i se mai adresaseră cuvinte atât de urâte… şi, culmea, cea care i le adresa era o mocofană amărâtă care-şi imagina probabil că se înjură cu colegii ei în curtea şcolii… plus că mocofana asta ştia prea multe. Mult prea multe.

— Măcar ai atâta sânge-n tine să mă înfrunţi de una singură? întrebă javra nenorocită.

— Pune-mă la încercare, scuipă venin Rose.

După o pauză, vocea jegoasei ăleia mici i se păru îngândurată:

— Vrei să zici că vom fi doar noi două? Nu, nu ai atât curaj. O fricoasă ca tine nu poate avea atât curaj. Nici măcar în faţa unui copil. Nu eşti decât o impostoare şi o mincinoasă care mănâncă rahat cu polonicul. Da, sigur, uneori arăţi bine, dar eu ţi-am văzut chipul adevărat. Nu eşti decât o curvă veştejită şi laşă.

— Tu… tu…

Furia o sufocă, împiedicând-o să continue. Nu-i venea să creadă că ea – Rose Ţilindru – ajunsese bătaia de joc a unei copiliţe care abia dacă învăţase să meargă pe bicicletă şi a cărei principală preocupare în ultimele săptămâni fuseseră probabil ţâţoancele ei încă de mărimea unor muşcături de ţânţari.

— Poate că am să-ţi dau o şansă, spuse javra.

Incredibil cât tupeu avea obrăznicătura asta!

— Fireşte că am să spăl cu tine pe jos dacă ai să accepţi. Nu dau doi bani pe ceilalţi, oricum sunt pe moarte, continuă ticăloasa râzând – culmea! Chiar cuteza să-i râdă în nas. Am să te fac să-ţi stea în gât băiatul care juca baseball.

— Am să te omor dacă îndrăzneşti să vii aici, spuse Rose.

Fără să-şi dea seama, începuse să se strângă de gât. Mai târziu va fi plină de vânătăi urâte.

— Dacă fugi, am să te găsesc. Am să te găsesc şi am să te fac să urli ore în şir înainte să te omor.

— N-am să fug, zise fata. Şi o să vedem cine o să urle.

— Câte persoane îţi vor păzi curul, drăgălaşo?

— O să fiu singură.

— Nu te cred.

— Citeşte-mi mintea, spuse fata. Ori şi de asta ţi-e frică?

Rose nu răspunse.

— Sigur că îţi este. Îţi aduci aminte ce s-a întâmplat ultima dată când ai încercat. Te-am atacat cu propriile tale arme şi nu ţi-a plăcut. Deloc nu ţi-a plăcut. Hienă ce eşti. Ucigaşă de copii. Laşo.

— Nu… îmi… mai… spune… aşa.

— Mai sus de locul în care te afli tu acum e un fel de observator. Se cheamă Acoperişul Lumii. L-am găsit pe internet. Să fii acolo luni după-amiază, la ora cinci. Singură. Dacă nu, dacă restul hienelor din haita ta nu rămân în cabană câtă vreme ne încheiem noi două socotelile, am să ştiu. Şi am să dispar.

— Am să te găsesc, repetă Rose.

— Zici tu?

În derâdere. Umilind-o.

Rose închise ochii şi o văzu. O văzu cum se zvârcoleşte pe jos, cu gura plină cu viespi şi cu ţepe aprinse în ochi. Nimeni nu-mi vorbeşte aşa. Nimeni. Niciodată.

— Să presupunem că ai să mă găseşti. Dar, până vei reuşi, câţi din Clanul tău împuţit crezi că vor mai fi în viaţă ca să te sprijine? Doişpe? Zece? Doar trei sau patru?

Lui Rose îi trecuse deja prin minte ideea asta. Iar faptul că o mucoasă, cu care nu stătuse niciodată faţă în faţă, ajunsese la aceeaşi concluzie cu ea o scotea din minţi.

— Fală îl citise pe Shakespeare, spuse ticăloasa. Mi-a citat ceva din el înainte să-l omor. La şcoală am studiat doar Romeo şi Julieta, dar doamna Franklin ne-a dat o listă cu cele mai cunoscute replici din celelalte piese ale lui. Chestii de genul „A fi sau a nu fi” şi „Iadul este gol şi toţi diavolii sunt aici”{64}. Ştiai că citatele astea sunt din piesele lui Shakespeare? Eu nu. Nu ţi se pare super tare?

Rose nu răspunse.

— Uite, vezi? Tu acum nu te gândeşti la Shakespeare, spuse mai departe mucoasa cea obraznică. Te gândeşti doar la cât de fericită ai fi să mă omori. Şi nici măcar nu trebuie să-şi citesc gândurile ca să ştiu asta.

— Dacă aş fi în locul tău, aş căuta să mă ascund în gaură de şarpe, rosti rar Rose. Aş fugi cât de repede m-ar putea duce picioruşele alea de bebeluş. Nu că ţi-ar fi de vreun folos, dar ai apuca să trăieşti câteva minute în plus.

Javra nu păru impresionată.

— Mai era o replică. Nu mi-o aduc aminte prea bine, dar ştiu că era ceva de genul „A căzut victimă propriilor intrigi”. Doamna Franklin ne-a explicat că e cam ca vorba aia pe care o zicem noi cu „cine sapă groapa altuia…”. Şi mie mi se pare că asta păţeşte adunătura ta de laşi. Aţi înghiţit un abur infectat şi v-aţi pomenit în groapă şi acum vin eu să vă îngrop pe toţi.

Se opri o clipă, aşteptând un răspuns care nu veni.

— Mai eşti la telefon, Rose? Sau ai fugit să găseşti gaura aia de şarpe?

— Vino la mine, drăguţo, spuse Rose care îşi redobândise calmul. Dacă vrei să ne întâlnim la observatorul de pe culme, aşa va fi. Vom admira împreună priveliştea, bine? Şi vom afla care din noi două e mai puternică.

Închise înainte ca javra aia ticăloasă să mai apuce să spună ceva. Îşi promisese că nu-şi va ieşi din sărite şi nu putuse, dar măcar avusese ultimul cuvânt.

Sau nu, deoarece cuvântul acela îngrozitor pe care i-l tot repetase nenorocita aia mică i se învârtea în cap, ca un disc zgâriat de gramofon.

Laşo. Laşo. Laşo.