Cu multă băgare de seamă Abra puse receptorul la loc în furcă. Îl privi lung; îi mângâie suprafaţa din plastic, fierbinte de la palma ei şi udă de la transpiraţia ei. Apoi, înainte de a-şi da seama ce urma să facă, izbucni în hohote tari, răguşite, care o sfârtecară, îi strânseră stomacul ca în menghină, o făcură să tremure puternic, incontrolabil. Fără să se oprească din plâns, se repezi la baie, căzu în genunchi în faţa toaletei şi vomită.

Când ieşi de acolo, îl văzu pe domnul Freeman în pragul uşii dintre camere, cu cămaşa scoasă din pantaloni şi părul cărunt vâlvoi.

— Ce ai? Ţi-e rău de la drog?

— Nu de la drog.

Billy se duse la fereastră şi privi în ceaţa de afară.

— Din cauza lor? Vin după noi?

Incapabilă să mai scoată o vorbă, fată clătină din cap cu atâta vehemenţă că biciui aerul cu codiţele împletite. Ea se va duce după ei. Şi îi era teamă.

Nu doar pentru sine.

Rose respiră profund de mai multe ori, încercând să se calmeze. Când reuşi să-şi recapete stăpânirea de sine, îl strigă pe Paul Lunganul. După una sau două secunde, bărbatul îşi vârî temător capul prin uşa batantă care dădea în bucătărie. Expresia de pe chipul lui o făcu să zâmbească uşor.

— Fii pe pace. N-am de gând să te muşc. Poţi să intri.

Paul se apropie de ea şi observă cafeaua vărsată pe jos.

— Şterg imediat.

— Dă-o-ncolo. Spune-mi, care-i cel mai bun detector pe care-l mai avem?

— Tu eşti, Rose.

Fără ezitare.

Dar Rose nu avea nici cea mai mică intenţie să se apropie de mintea javrei, nici măcar cât s-o localizeze.

— În afară de mine.

— Păi, Taica Flick s-a dus… s-a dus şi Barry, îi înşiră Lunganul dus pe gânduri. Sue are ceva talent de detector; şi Haplea G. are. Dar cred că Charlie Jeton are puţin mai mult.

— E bolnav?

— Ieri nu era.

— Trimite-l la mine. Şi lasă cafeaua aia, o să şterg eu cât îl aştept. Pentru că – fii atent ce-ţi spun, Paulie, că e extrem de important – cel care face mizeria trebuie să facă şi curăţenia.

Însă Rose tot nu se ridică din scaun după plecarea lui Paul. Rămase acolo, cu bărbia sprijinită în vârful degetelor, bucuroasă că era din nou lucidă. Şi, împreună cu luciditatea, îşi recăpătase şi iscusinţa de a face planuri. Aşa, vezi, deci nu vor mai înghiţi abur astăzi. Vor trebui să aştepte până luni dimineaţă.

Într-un final se ridică şi luă nişte şervete de bucătărie ca să cureţe mizeria pe care ea o făcuse.

— Dan! vocea lui John de această dată. Trebuie să plecăm!

— Imediat, răspunse el. Doar să mă dau cu nişte apă rece pe faţă. Traversă holul cu vocea Abrei în minte, dând încet din cap, de parcă fata ar fi fost acolo să-l vadă.

(Domnul Freeman vrea să ştie de ce am plâns şi de ce am vomitat. Ce să-i spun?)

(Deocamdată că vreau să-mi împrumute camioneta când ajungem acolo.)

(Pentru că ne ducem spre vest.)

(… păi…)

Era mai complicat, dar fata înţelese fără să fie nevoie să-i explice prin cuvinte.

Lângă chiuveta din baie era o etajeră cu câteva periuţe de dinţi. Pe mânerul celei mai mici dintre ele scria ABRA cu litere în culorile curcubeului. Pe unul din pereţi era atârnată o placă cu aforismul O VIAŢĂ FĂRĂ IUBIRE ESTE CA UN POM FĂRĂ FRUCTE. Se uită lung la cuvintele acelea, întrebându-se dacă nu cumva exista vreo maximă cu acelaşi sens şi în Programul Alcoolicilor Anonimi. Singura care-i veni în minte spunea: Dacă nu poţi să iubeşti pe nimeni astăzi, măcar încearcă să nu faci rău nimănui. Nu chiar aceeaşi mâncare de peşte.

Dădu drumul la apa rece şi se spălă pe faţă, frecându-şi cu putere ochii şi obrajii. Apoi luă un prosop şi se uită în oglindă. Acum nu mai era şi Lucy în portretul acesta de familie; nu era decât Dan Torrance, fiul lui Jack şi al lui Wendy, care crezuse mereu că este singur la părinţi.

Pe faţa lui mişunau muştele.

ACOPERIŞUL LUMII

SPRE VEST

Ce îşi amintea Dan cel mai bine din ziua aceea de sâmbătă nu era drumul de la Boston până la motelul Crown, pentru că cei patru din Chevrolet-ul lui John nu au spus prea multe. Tăcerea lor nu era nici incomodă, şi nici ostilă, ci epuizată – tăcerea oamenilor care au o mulţime de lucruri la care să se gândească, dar cărora nu le-a mai rămas nimic de spus. Ce îşi amintea el era ce s-a întâmplat când au ajuns la destinaţie.

Dan ştia că îi aşteaptă, pentru că mare parte a drumului fusese în legătură cu ea, discutând într-o manieră pe care ajunseseră amândoi să o agreeze – jumătate cuvinte, jumătate imagini. Fata îi aştepta sprijinită de bara de protecţie a camionetei lui Billy. Îi văzu şi sări în picioare, făcându-le bucuroasă semne cu ambele mâini. Chiar în clipa aceea, se destrămă şi pânza de nori şi o rază de soare o învălui în lumină. Ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi bătut palma cu ea.

Lucy scoase un ţipăt gâtuit. Îşi desfăcuse centura şi deschisese portiera încă dinainte de oprirea maşinii. Cinci secunde mai târziu îşi strângea fiica în braţe şi o săruta pe creştet, căci Abra îşi îngropase faţa în pieptul ei. Acum erau amândouă luminate de raza de soare.

Revederea dintre mamă şi copilul ei, îşi spuse Dan, părându-i-se straniu surâsul care i se aşternuse pe buze. Trecuse multă vreme de când zâmbise ultima oară.

Lucy şi David voiau s-o ducă imediat pe Abra acasă, în New Hampshire. Dan nu avea nimic împotrivă, dar mai întâi era necesar să poarte o discuţie toţi şase. Grăsanul cu coada soioasă de cal revenise la datorie, urmărind acum nişte lupte în