cuşcă, în locul filmelor porno de cu o noapte înainte. Da, desigur, era mai mult decât foarte fericit să le reînchirieze camera 24; şi îl durea exact în cot dacă aveau de gând să-şi petreacă noaptea la motel au ba. Billy se repezi până în oraş după pizza. După ce intrară în cameră, Dan şi Abra le explicară celorlalţi ce se întâmplase şi ce urma să se întâmple. Bineînţeles, în cazul în care toate ar fi mers aşa cum sperau ei.

— Nu, îi întrerupse Lucy la un moment dat. E mult prea riscant. Pentru amândoi.

John îşi strâmbă buzele într-un zâmbet sumbru.

— Mult mai riscant ar fi să ignorăm… creaturile astea. Rose zice că, dacă nu vine Abra la ea, va veni ea la Abra.

— Aşa e, a făcut o obsesie, interveni Billy, alegându-şi o felie cu salam şi ciuperci. Cam aşa păţesc ăia duşi cu capul. Am văzut eu la Dr. Phil.

Lucy îşi privi cu reproş fiica.

— Tu eşti de vină pentru că ai întărâtat-o. Dar când se va calma, îşi va da seama că…

Deşi nimeni nu o întrerupse, femeia nu ştia ce să spună mai departe. Şi Dan îşi zise că poate nici ea nu credea ce spune.

— Nu se vor opri, Mami, spuse Abra. Ea nu se va opri.

— Abra va fi în siguranţă, interveni Dan. Uite, e un fel de roată… Nu ştiu cum să explic mai bine de atât. Dacă se întâmplă ceva rău, Abra se va folosi de roata aia ca să scape de acolo. Să iasă de acolo. Mi-a promis.

— Aşa e, zise şi fetiţa. Pe cuvânt de onoare.

Dan îi aruncă o privire pătrunzătoare.

— Şi ai să-ţi ţii promisiunea, nu-i aşa?

— Da, spuse Abra cu hotărâre, dar şi cu ceva neplăcere. Am să mi-o ţin.

— Trebuie să ne gândim şi la toţi ceilalţi copii, zise John. N-avem de unde să ştim câţi au omorât Legitimii ăştia de-a lungul anilor. Sute, probabil.

Dan era de părere că, dacă acele creaturi trăiau atât de mult cât bănuia Abra, atunci copiii ucişi erau mai degrabă de ordinul miilor. Dar nu-şi mărturisi gândul şi zise doar:

— Sau câţi vor ucide de acum înainte, chiar dacă o vor lăsa pe Abra în pace.

— Presupunând că nu-i lichidează pojarul pe toţi, spuse optimist David, întorcându-se apoi către John. Aşa ai zis că s-ar putea să se întâmple.

— Vor să pună mâna pe mine pentru că au senzaţia că eu i-aş putea vindeca de pojar, interveni Abra. Sunt proşti de bubuie.

— Vezi cum vorbeşti, domnişoară, o admonestă Lucy cu un aer absent.

Femeia luă ultima felie de pizza, o studie cu atenţie şi o azvârli înapoi în cutie.

— Ştiţi ceva? Mie nu-mi pasă absolut deloc de ceilalţi copii. Nu-mi pasă decât de Abra. Ştiu că sună îngrozitor, dar ăsta e adevărul.

— N-ai mai vorbi aşa dacă ai fi văzut toate pozele alea din Ghidul Cumpărătorului, îi zise Abra. Nu pot să mi le scot din minte. Le şi visez câteodată.

— Dacă nebuna asta ar avea ceva minte în cap, interveni David, şi-ar da seama că Abra n-o să vină singură să se întâlnească cu ea. Cum ar ajunge acolo, în primul rând? Ar lua avionul până la Denver şi acolo ar închiria o maşină? O fetiţă de treisprezece ani?

Se uită complice la fiica lui şi întări cele spuse de ea:

— Proastă de bubuie.

Dan le explică:

— Încă de la întâmplările de la Spărtura din Nori, Rose ştie că Abra are prieteni care o ajută. Ce nu ştie însă e că cel puţin unul dintre aceştia străluceşte şi el.

Se uită la fetiţă, aşteptând să-i confirme spusele. Abra dădu din cap.

— Lucy, Dave, ascultaţi-mă, vă rog. Cred că Abra şi cu mine, împreună, suntem în stare să punem capăt…

Se întrerupse, căutând cuvintele potrivite şi nu găsi decât unul.

— … acestei ciume. Dar fiecare pe cont propriu…

Nu mai continuă şi clătină din cap.

— În plus, interveni Abra, tu şi cu Tati nici nu prea mă puteţi împiedica. Adică, sigur, puteţi să mă încuiaţi în cameră, dar nu puteţi să-mi încuiaţi capul.

Lucy îi aruncă privirea cunoscută în familia Stone sub numele de „Uitătura Morţii” – genul de privire pe care o folosesc mamele cu fetele lor rebele. Avusese întotdeauna efect asupra Abrei, chiar şi atunci când fata era în vreuna din crizele ei, dar, de data aceasta, încercarea lui Lucy de a o pune la punct a fost sortită eşecului. Abra îşi privi calmă mama în ochi. Calmă şi cu o tristeţe care-i îngheţă inima lui Lucy.

David luă mâna soţiei sale în mâinile lui.

— Cred că nu avem încotro.

În cameră se aşternu o tăcere grea. După un timp, Abra spuse:

— Dacă vouă nu vă mai trebuie, am să mănânc eu ultima felie. Mor de foame.

3

Recapitulară iar şi iar toate detaliile planului. De vreo două ori tonurile lor căpătară accente mai stridente, dar, în linii mari, totul fusese stabilit. Cu excepţia – aşa cum se va dovedi mai târziu – unui singur aspect. Când ieşiră din cameră, Billy refuză cu încăpăţânare să se urce în Chevrolet-ul lui John.

— Merg şi eu, îl anunţă pe Dan.

— Îţi mulţumesc mult, Billy, dar nu-i o idee bună.

— Camioneta mea, regulile mele. Şi spune-mi, rogu-te, cum ai să ajungi singur în munţii din Colorado până luni după-amiază? Mă faci să râd. Arăţi ca un rahat pe băţ de obosit ce eşti.

— Mi s-a mai spus asta, dar niciodată exprimarea nu a fost atât de rafinată.

Însă Billy nu se amuză.

— Şi pot să te ajut. Oi fi eu bătrân, da’ nu-s mort.

— Ia-l cu tine, îl sfătui Abra. Are dreptate.

Dan o privi cu atenţie.

(Ştii ceva?)

Răspunsul veni imediat.

(Simt ceva.)

Suficient. Dan întinse braţele şi Abra îl îmbrăţişă tare, lipindu-şi obrazul de pieptul lui. Dan şi-ar fi dorit să rămână multă vreme aşa, dar se forţă să-i dea drumul şi făcu un pas înapoi.

(Să mă anunţi când ajungi, Unchiule Dan. Am să vin.)

(Nu uita, doar atingeri foarte uşoare.)

În loc de răspuns în cuvinte, Abra îi trimise o imagine: un detector de fum care scotea sunete de avertizare. Nu va uita.

Când mergeau spre maşină, Abra îi zise