— Te rog să oprim pe drum ca să cumpărăm o felicitare cu urări de însănătoşire. Julie Cross şi-a rupt mâna ieri la antrenamentul de fotbal.

David se încruntă nedumerit.

— De unde ştii?

— Ştiu pur şi simplu.

O trase uşurel de codiţe.

— Tu chiar ai fost aşa tot timpul, nu? Nu pricep de ce nu ne-ai spus, Abba-Doo.

Dan, care şi el crescuse strălucind, i-ar fi putut răspunde la întrebare.

Uneori trebuie să-ţi protejezi părinţii.

Şi se despărţiră. Chevrolet-ul lui John porni către est, iar camioneta către vest, cu Billy la volan. Dan îl mai întrebă o dată:

— Chiar te simţi în stare să conduci, Billy?

— După cât am dormit azi-noapte? Scumpule, aş putea conduce până-n California.

— Măcar ştii unde mergem?

— Am cumpărat un atlas rutier cât am aşteptat să se facă pizzele.

— Deci de atunci erai hotărât să vii cu mine. Şi ştiai ce vrem să facem.

— Păi… cam aşa ceva.

— Să-mi spui când vrei să trec eu la volan, îi mai spuse Dan şi adormi instantaneu, cu capul sprijinit de geamul din dreapta.

Coborî într-un hău întunecat, plin cu imagini urâte. Mai întâi tufele tunse în formă de animale de la Overlook, care se mişcau atunci când nu erai atent la ele. Apoi o văzu pe doamna Massey, din camera 217, care acum purta un joben pus într-o parte. Coborî mai adânc în hău şi revăzu lupta de la Spărtura din Nori. Numai că de această dată, atunci când se năpusti în rulota Winnebago, o descoperi pe Abra întinsă pe jos, cu gâtul tăiat, iar Rose era aplecată deasupra ei, în mână cu un brici plin de sânge. Rose îl văzu şi îi căzu mandibula într-un rânjet obscen în care lucea un singur dinte foarte lung. I-am zis că aşa o să se termine, dar n-a vrut să asculte, croncăni ea. Copiii sunt atât de neascultători!

Iar dincolo de toate astea nu mai era decât bezna nesfârşită.

Când se trezi, văzu că se lăsase înserarea peste o linie albă, întreruptă. Erau pe o autostradă interstatală.

— Cât am dormit?

Billy se uită la ceas.

— Mult. Te simţi mai bine?

— Da.

De fapt, şi da, şi nu. Îşi simţea capul mai limpede, dar îl durea al dracului de tare stomacul. Deloc de mirare, dacă se gândea la ce văzuse de dimineaţă în oglindă.

— Unde suntem?

— Cam la două sute patruj’ de kilometri est de Cincinnati. Am oprit la două benzinării şi tu tot nu te-ai trezit. Şi sforăi, măiculiţă, ce mai sforăi!

Dan se ridică brusc în capul oaselor:

— Am ajuns în Ohio? Iisuse! Dar cât e ceasul, măi, omule?

Billy se uită iar la ceas.

— Şase şi un sfert. Da’ să ştii că drumul a fost bun: traficul a fost lejer şi n-a plouat deloc. Parcă am avea un îngeraş cu noi.

— Haide să găsim un motel pe undeva. Tu trebuie să dormi, iar mie îmi vine să fac pipi mai abitir decât un cal de curse.

— Mi se pare normal.

Billy ieşi de pe autostradă la următorul semn care indica benzinării, localuri şi moteluri. Opri în faţa unui fast-food Wendy’s de unde cumpără o pungă cu burgeri, în vreme ce Dan se duse la toaletă. Când se urcară înapoi în camionetă, Dan muşcă o singură dată din hamburgerul dublu, îl puse la loc în pungă şi sorbi cu prudenţă din cafeaua cu lapte. Da, parcă stomacul lui era de acord să accepte lichidul acela cald.

Billy făcu ochii mari la el:

— Măi, omule, măi, tre’ să mănânci ceva! Ce ai păţit?

— Cred că a fost o greşeală să mănânc pizza la micul dejun, răspunse Dan, adăugând, pentru că Billy nu-l slăbea din ochi: Cafeaua e bună. N-am nevoie de altceva. Uită-te la drum, Billy. N-o putem ajuta pe Abra dacă ajungem la Urgenţă.

După vreo cinci minute, Billy trase camioneta în faţa unui motel din lanţul Fairfield Inn, unde un semn luminos îi anunţa pe călători că acolo se găsesc CAMERE LIBERE. Opri motorul, dar nu se dădu jos.

— Ascultă, şefu’, de vreme ce-mi risc viaţa alături de tine, vreau să ştiu ce te doare.

Dan vru să-i amintească faptul că ideea cu riscarea vieţii fusese a lui Billy, şi nu a lui, însă nu i se păru corect în situaţia de faţă. Aşa că îi explică problema. Billy îl ascultă, mut de uimire.

— Ţopăiala lu’ Iisus Hristos, ce spui tu acolo, omule? exclamă el când Dan termină.

— Dacă nu cumva mi-a scăpat mie din greşeală, în Noul Testament nu se spune nimic despre vreo ţopăială a lui Iisus, nici printre măslini, nici nimic. Deşi, ai şi tu dreptate: probabil că a ţopăit ceva când era mic şi se juca. Copiii ţopăie, să ştii tu. Te duci să iei o cameră sau vrei să mă duc eu?

Billy nu se mişcă din loc.

— Abra ştie?

Dan clătină din cap.

— Dar ar putea să afle.

— Ar putea, însă n-o s-o facă. Ştie că nu-i frumos să tragi cu ochiul, mai ales atunci când e vorba de o persoană la care ţii. La fel cum nu s-ar uita niciodată la părinţii ei când fac dragoste.

— Şi chestia asta o ştii de când erai şi tu copil?

— Da. E drept că uneori mai întrezăreşti câte ceva, că n-ai ce-i face, dar te întorci imediat cu spatele.

— O să fii bine, Danny?

— O vreme, şopti el amintindu-şi de muştele care se târau peste obrajii şi buzele şi fruntea lui. Destul.

— Şi după aia?

— O să văd atunci ce va fi. Zic să le luăm pe rând. Haide să închiriem o cameră. Trebuie să ne sculăm devreme mâine.

— Ai vreo veste de la Abra?

Dan zâmbi:

— E bine.

Deocamdată.

Însă nu era. Nu tocmai.

Stătea la biroul ei, în mână cu Cârpaciul lui Malamud, din care nu reuşise să citească decât jumătate. Încerca să nu se uite la fereastra camerei, ca nu cumva să vadă pe cineva acolo care să se zgâiască la ea. Intuia că era ceva în neregulă cu Dan şi mai ştia că el nu voia ca ea să afle, dar fusese tentată să arunce o privire în mintea lui, în ciuda eforturilor făcute de-a lungul anilor de a se ţine cât mai departe posibil de ceea ce ea numea IA: intimitatea adulţilor. Şi nu