invadase acum această intimitate a lui Dan din două motive. În primul rând, pentru că ştia foarte bine, chiar dacă nu-i convenea câtuşi de puţin, că nu avea cum să-l ajute acum. În al doilea rând (şi motivul acesta era mai solid), pentru că ştia că el îi putea simţi prezenţa. Şi dacă ar fi aflat că s-a apucat iar să-i cotrobăie prin minte, ar fi fost foarte decepţionat de purtarea ei.

Oricum, probabil că şi-a încuiat capul, îşi zise ea. Poate s-o facă pentru că-i destul de puternic.

Însă nu la fel de puternic ca ea… sau, dacă e să vorbim în alţi termeni, nu la fel de „strălucitor”. Ea ar fi putut să deschidă casetele acelea din mintea lui ca să se uite în ele, însă ştia că, dacă ar fi făcut-o, i-ar fi pus pe amândoi în pericol. Nu putea explica de ce credea asta, era mai mult o senzaţie, ca atunci când spusese că era o idee bună ca domnul Freeman să meargă cu Dan, dar avea încredere în ce simţea. Şi poate că împreună aveau mai mulţi sorţi de izbândă. Spera ca acesta să fie adevărul. Speranţa adevărată e iute şi zboară pe aripi de rândunea{65} – ăsta era un alt citat din Shakespeare.

Să nu te uiţi la fereastră. Nici prin cap să nu-ţi treacă.

Nu. Categoric nu. Nici vorbă. Aşa că se uită, iar la fereastră era Rose, rânjind la ea de sub pălăria aia pusă pe o ureche. Chip doar valuri întunecate de păr şi ten de porţelan şi ochi întunecaţi şi demenţi şi buze groase şi roşii, ascunzând în spatele lor acel singur dinte. Colţul acela lung ca de rinocer.

Ai să mori urlând de durere, scârbă afurisită ce eşti!

Abra închise ochii şi se concentră…

(Nu-i acolo! Nu-i acolo! Nu-i acolo!)

…apoi îi deschise la loc. Faţa rânjită de la fereastră dispăruse. Însă nu de tot. Undeva, în vârful munţilor – pe acoperişul lumii –, Rose se gândea la ea. Şi o aştepta.

6

La motel micul dejun se servea în sistem bufet. Deoarece tovarăşul lui de călătorie nu-l slăbea din ochi, Dan se forţă să înghită nişte cereale cu puţin iaurt. Billy păru uşurat şi se duse la recepţie să predea cheile camerei. Dan profită de absenţa lui, traversă holul şi intră în toaleta pentru bărbaţi. Zăvorî uşa în urma lui, se lăsă în genunchi şi vomită absolut tot ce mâncase. Se uită apoi cu scârbă şi panică la cerealele nedigerate care pluteau în WC într-o spumă roşie.

— Te simţi bine? îl întrebă Billy când se întoarse la recepţie.

— Excelent, îi răspunse Dan. Hai să mergem.

7

Atlasul rutier al lui Billy spunea că din Cincinnati şi până în Denver sunt o mie nouă sute treizeci şi unu de kilometri. Sidewinder se află cam la o sută douăzeci de kilometri la vest de Denver. Drumul până acolo e întortocheat, cu prăpăstii adânci în ambele părţi. În acea după-amiază de duminică, Dan încercă să conducă el camioneta, dar obosi extrem de repede şi îl lăsă iarăşi pe Billy la volan. Adormi şi se trezi de-abia la asfinţit. Ajunseseră în Iowa – statul natal al răposatului Brad Trevor.

(Abra?)

Se temuse ca nu cumva distanţa să le îngreuneze sau chiar să facă imposibilă comunicarea lor în plan mental, dar fata îi răspunse imediat, cu la fel de multă putere ca întotdeauna. Dacă Abra ar fi fost un post de radio, cu siguranţă că ar fi transmis cu putere de 100.000 de waţi. Era în camera ei, în faţa computerului, încercând să se concentreze asupra temelor de la şcoală. Dan îşi dădu seama cu amuzament, dar şi cu tristeţe, că fetiţa îl ţinea în poală pe Ţopăilă, iepuraşul ei de pluş. Tensiunea acumulată o întinerise cu câţiva ani, cel puţin din punct de vedere emoţional.

Linia de comunicare dintre ei era acum deschisă:

(Nu-ţi face griji. Sunt bine.)

(Bine, pentru că trebuie să dai un telefon.)

(Da, bine, înţeleg. Dar tu eşti bine?)

(Super.)

Ştia că o minte, dar nu insistă, pentru că asta îşi dorea el.

(Ai luat?)

Şi Abra continuă cu o imagine.

(Nu încă. E duminică şi magazinele sunt închise.)

Altă imagine, una care-i aduse zâmbetul pe buze. Un magazin Walmart… mă rog, arăta ca un Walmart, însă pe firma de la intrare scria SUPERMAGAZINUL „LA ABRA”.

(Dacă nu o să ne vândă ce vrem, o să mergem în altă parte.)

(Aşa o fi.)

(Ştii ce să-i spui?)

(Da.)

(O să încerce să te atragă într-o conversaţie mai lungă ca să afle unde eşti. N-o lăsa.)

(N-o s-o las.)

(Dă-mi de ştire după aia, ca să nu mă îngrijorez.)

Dar fireşte că se va îngrijora într-un mare fel.

(Bine. Te iubesc, Unchiule Dan!)

(Şi eu pe tine!)

Îi trimise imaginea unui pupic. Abra îi răspunse tot cu o imagine: două buze mari şi roşii ca în desenele animate. Aproape că le simţi atingerea pe obraz. Şi gata. Abra dispăruse.

Billy se holba la el.

— Ai stat de vorbă cu ea, nu-i aşa?

— Chiar aşa. Ţine-ţi ochii la drum, Billy, te rog.

— Bine, bine, bine, parcă-ai fi fosta doamnă Freeman, zău aşa!

Billy semnaliză şi trecu pe banda a doua, depăşind o rulotă uriaşă, marca Fleetwood Pace Arrow, care hodorogea fără grabă. Dan se uită la casa aceea pe roţi, întrebându-se cine locuia înăuntru şi dacă cei de acolo se uitau la ei prin geamurile fumurii.

— Vreau să mai facem cam o sută şaizeci de kilometri înainte de culcare,