un creion în mână şi, fără a participa la discuţie, nota mereu ceva în carnetul său. Toată lumea observase acest lucru, dar cu toţii, nu se ştie de ce, aveau aerul că nu observă. Mai erau prezenţi: un seminarist vântură-lume, care împreună cu Leamşin strecurase acele fotografii obscene în desaga colportoarei de cărţi bisericeşti, un vlăjgan cu privirea insolentă, dar şi neîncrezătoare totodată, afişând mereu un zâmbet sarcastic şi în acelaşi timp un aer satisfăcut, plin de conştiinţa triumfătoare a propriei sale perfecţiuni. Mai era aici, nu se ştie pentru ce, şi fiul primarului nostru, acel imperb mizerabil, înglodat în vicii şi uzat înainte de vreme, despre care am mai pomenit relatând păţania micuţei soţii de locotenent. Junele acesta rămase tăcut toată seara. Şi în sfârşit, ca să închei lista, un licean, un băieţandru de vreo optsprezece ani, cu fire aprinsă şi păr vâlvoi, care şedea cu înfăţişarea sumbră a unui tânăr jignit în demnitatea lui, suferind vizibil pentru tinereţea celor optsprezece ani ai săi. Acest puşti era la rândul său şeful unui grup independent de complotişti, care se formase în clasele superioare ale liceului, fapt descoperit spre surprinderea generală abia mai târziu. N-am amintit nimic despre Şatov: acesta se aşezase în colţul din fund al mesei, cu scaunul scos puţin înainte din rând, uitându-se mereu în jos într-o tăcere posomorâtă. Refuză ceaiul şi pâinea şi tot timpul îşi ţinu şapca în mâini, ca şi cum ar fi vrut prin aceasta să arate că nu este musafir, ci a venit numai cu treabă şi că va pleca îndată ce va găsi de cuviinţă. În apropierea lui se aşezase şi Kirillov, la fel de tăcut şi el, dar cu privirea dreaptă, cercetând atent chipul fiecărui vorbitor cu ochii aproape ficşi, lipsiţi de orice luciu, şi ascultând totul fără nici un fel de emoţie sau mirare. Unii dintre invitaţi, care nu-l mai văzuseră până atunci, îl examinau pe furiş cu priviri îngândurate. Nu se ştie dacă m-me Virghinskaia cunoştea ceva despre existenţa grupului de cinci. Consider că ştia totul de la soţul ei. Studenta, bineînţeles, nu lua parte la nimic, dar avea o preocupare proprie; intenţiona să rămână doar o singură zi sau cel mult două, după care să plece mai departe şi mai departe, prin toate oraşele universitare, „ca să participe la suferinţele studenţilor săraci şi să-i îndemne la un protest”. Căra cu dânsa câteva sute de exemplare dintr-o proclamaţie litografiată şi compusă, pare-se, chiar de ea personal. E de notat că liceanul chiar de la început prinse faţă de ea o ură de moarte, deşi o vedea pentru prima dată în viaţa lui, după cum şi ea începu imediat să-l urască pe el. Maiorul era un unchi de-al ei care o întâlni aici prima oară după zece ani. În momentul când apărură Stavroghin şi Verhovenski, obrajii fetei ardeau ca doi maci roşii, fiindcă tocmai atunci se certase cu unchiul ei în problema femeii.

  II.

  Cu o remarcabilă nepăsare, Verhovenski se instalase comod pe un scaun la capătul din faţă al mesei, aproape fără să fi schimbat cu nimeni un cuvânt de salut. Avea un aer dezgustat şi chiar dispreţuitor. Stavroghin salută politicos, dar, cu toate că numai ei mai erau aşteptaţi să vină, cei de faţă, ca la comandă, se făcură că aproape nici nu-i observă. Stăpâna casei i se adresă sever lui Stavroghin, de îndată ce acesta se aşeză pe scaun.

  — Stavroghin, vrei ceai?

  — Toarnă-mi, răspunse acesta.

  — Ceai pentru Stavroghin, îi porunci ea celei care se îngrijea de umplerea paharelor, dar dumneata vrei? se întoarse ea şi către Verhovenski.

  — Dar bineînţeles. De unde-i moda aceasta să întrebi un musafir despre aşa ceva? Dar aş vrea cu frişcă, la voi întotdeauna se serveşte un ceai mizerabil; şi când te gândeşti că e ziua onomastică a stăpânului casei.

  — Cum, şi dumneata recunoşti zilele onomastice? râse deodată studenta. Chiar acum s-a discutat această chestiune.

  — E o chestiune răsuflată, mormăi liceanul din celălalt capăt al mesei.

  — Ce este răsuflat? Renunţarea la prejudecăţi nu poate fi niciodată ceva răsuflat, chiar dacă e vorba de cele mai nevinovate, ci, dimpotrivă, spre ruşinea generală, până astăzi este încă ceva nou, replică rapid studenta smucindu-se din tot trupul înainte pe scaunul ei. De altfel, nici nu există prejudecăţi nevinovate, adăugă ea cu înverşunare.

  — Am vrut numai să spun, se agită groaznic liceanul, că prejudecăţile, deşi sunt lucruri desigur învechite şi trebuie extirpate, dar în privinţa onomasticii, toată lumea ştie că este o prostie, o chestie prea învechită, ca să mai pierdem cu ea timpul preţios, şi aşa destul de mult pierdut de o lume întreagă, încât agerimea minţii ar putea fi folosită pentru un subiect mai util…

  — Prea o lungeşti, nimic nu se înţelege, strigă studenta.

  — Mi se pare că oricine are dreptul de a lua cuvântul egal cu ceilalţi, şi dacă doresc să-mi exprim părerea, ca orişicare altul, atunci…

  — Nimeni nu-ţi ia dreptul de exprimare, i-o reteză brusc însăşi gazda, eşti numai invitat să vorbeşti mai clar şi mai concis, pentru că nimeni nu te poate înţelege.

  — Daţi-mi voie să remarc totuşi că dumneavoastră nu mă respectaţi deloc; dacă n-am reuşit să-mi duc ideea până la capăt, nu e pentru că n-aş avea idei, ci mai curând dintr-un prisos de idei… bâigui aproape disperat liceanul şi se încurcă definitiv.

  — Dacă nu te pricepi să vorbeşti, mai bine taci, trânti studenta.

  Gimnazistul aproape sări de pe scaun.

  — Am vrut numai să declar, strigă el roşu de ruşine şi temându-se să se uite în jurul lui, că dumneata ai vrut numai să arăţi cât de inteligentă eşti pentru că a intrat domnul Stavroghin, asta este!

  — Gândul dumitale e murdar şi imoral şi arată toată mizeria nivelului dumitale intelectual. Te rog, de aici încolo să nu-mi adresezi nici un cuvânt, turui studenta.

  — Stavroghin, începu gazda, înainte de venirea voastră s-a discutat aici foarte aprins