despre drepturile familiei – iată acest ofiţer (şi arătă cu capul spre ruda sa, maiorul). Şi, bineînţeles, nu eu ar trebui să deranjez cu asemenea probleme răsuflate şi de mult lămurite. Şi totuşi, de unde au putut să apară drepturile şi îndatoririle familiale în sensul acelei prejudecăţi în care acum ne sunt înfăţişate. Iată întrebarea. Ce părere ai?

  — Cum aşa, de unde au putut să apară? întrebă, repetându-i cuvintele, Stavroghin.

  — Cu alte cuvinte, noi ştim, de pildă, că prejudecata despre Dumnezeu provine de la tunet şi fulger, se smuci iar studenta, aproape năpustindu-se cu ochii asupra lui Stavroghin, este prea bine cunoscut că omul primitiv, speriat de tunet şi de fulger, l-a zeificat pe duşmanul invizibil, simţindu-şi neputinţa în faţa lui. Dar de unde provine prejudecata în privinţa familiei? De unde provine familia însăşi?

  — Nu e acelaşi lucru… încercă s-o întrerupă gazda.

  — Cred că răspunsul la această întrebare riscă să fie cam indecent, răspunse Stavroghin.

  — Cum adică? se smuci iar studenta.

  Dar în grupul dascălilor se auziră chicote la care imediat se alăturară din celălalt capăt al mesei şi cele ale lui Leamşin şi ale liceanului, iar pe urmă hohotele de râs răguşite ale maiorului, ruda studentei.

  — Ţi-ar şedea bine să scrii vodeviluri, observă Virghinskaia adresându-i-se lui Stavroghin.

  — Deloc nu-ţi face cinste, nu-ţi cunosc numele, reteză categoric indignată studenta.

  — Ca să te înveţe minte şi să nu te bagi! trânti maiorul. Eşti o domnişoară şi s-ar cuveni să te ţii mai modestă, când colo, parcă te-ai aşezat pe un ac.

  — Te poftesc să taci şi să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul acesta familiar, venind cu asemenea comparaţii vulgare. Te văd pentru prima oară şi nici nu vreau să te recunosc ca rudă.

  — Îţi sunt unchi doar; te-am purtat în braţe când erai încă un prunc!

  — Nu mă interesează ce-ai purtat dumneata şi când ai purtat. Nu te-am rugat să mă porţi şi prin urmare, domnule ofiţer necuviincios, asta îţi făcea o plăcere personală. Şi dă-mi voie să-ţi atrag atenţia să nu mai îndrăzneşti a-mi vorbi la per tu. Dacă nu o faci dintr-un principiu civic, eu personal îţi interzic o dată pentru totdeauna.

  — Aşa sunt ei toţi! izbi maiorul cu pumnul în masă, adresându-i-se lui Stavroghin, care şedea în dreptul lui de cealaltă parte a mesei. Daţi-mi voie, mă atrag liberalismul şi contemporaneitatea şi-mi place să ascult discuţii inteligente, dar cu o condiţie – când discută bărbaţii. Dar când se bagă femeile, când sar să clănţănească farfaralele astea contemporane, să am iertare, mi se face lehamite! Nu te mai suci atâta! îi strigă el studentei care se smucea mereu să sară de pe scaun. Asta-i culmea! Cer şi eu cuvântul, mă simt jignit.

  — Dumneata doar îi împiedici pe alţii să vorbească, şi singur nu eşti în stare să spui nimic, murmură indignată gazda.

  — Ba nu, vreau să spun tot ce gândesc, se înfierbântă maiorul, adresându-i-se lui Stavroghin. Eu, domnule Stavroghin, contez pe dumneata ca pe un om nou apărut, deşi nu am onoarea să te cunosc. Fără bărbaţi ele se vor pierde ca muştele, iată părerea mea. Toată problema lor feminină nu este decât o lipsă de originalitate. Vă asigur că problema aceasta feminină a fost născocită pentru ele tot de bărbaţi, dintr-o prostie, s-au legat singuri la cap; slavă Domnului că nu sunt căsătorit! Nici un fel de variaţie, un simplu model de broderie nu sunt în stare să născocească; şi modelele acestea tot bărbaţii le născocesc pentru ele! Poftim, am purtat-o în braţe, când avea zece ani dansam cu ea mazurca, a sosit astăzi aici, bineînţeles m-am zorit să vin s-o îmbrăţişez, ca să aud din gura ei, de la cea de-a doua vorbă spusă, că Dumnezeu adică nu există. Hai să zicem de la a treia să fi fost, dar nu chiar de la a doua; ţi-ai găsit, se grăbeşte! Să zicem că oamenii inteligenţi nu cred, dar asta se explică prin faptul că sunt inteligenţi, dar tu, tu, mormolocule, ce te pricepi tu în chestiunea dumnezeirii? Te-a învăţat vreun student? De te învăţa să aprinzi candele, le aprindeai.

  — Tot ce spui e o minciună, eşti un om foarte rău, iar adineauri ai demonstrat cu toată claritatea inconsistenţa dumitale etică, replică studenta cu dispreţ, ca şi cum ar fi considerat de prisos să discute cu un asemenea om. Ţi-am spus adineauri că pe noi toţi ne-au învăţat după catehism: „Dacă-ţi vei respecta tatăl şi părinţii, vei trăi mulţi ani pe pământ şi te vei bucura de bogăţie”. E în Decalog. Dacă Dumnezeu a găsit necesar să ofere în schimbul iubirii filiale o recompensă, înseamnă că Dumnezeul vostru este imoral. Cu aceste cuvinte ţi-am demonstrat adineauri, şi nu din al doilea cuvânt şi numai pentru că ţi-ai reclamat drepturile. Cine e de vină că eşti redus şi până acum n-ai înţeles? Te doare acest lucru şi de aceea eşti furios, iată enigma generaţiei dumitale.

  — Neroado! zise maiorul.

  — Imbecilule!

  — Aşa, dă-i drumul!

  — Dă-mi voie, Kaspiton Maksimovici, doar dumneata însuţi îmi spuneai că nu crezi în Dumnezeu, piui din capătul mesei Liputin.

  — Ce are a face că aş fi spus-o, eu sunt cu totul altceva! Poate că şi cred, dar nu chiar de tot. Deşi poate nu cred deplin, n-aş spune totuşi că Dumnezeu trebuie împuşcat. Pe când îmi făceam încă serviciul la husari, mă tot bătea gândul în privinţa lui Dumnezeu. În toate versurile nu auzi decât că husarul bea şi chefuieşte; ei bine, poate că am şi băut, dar, vă rog să mă credeţi, săream uneori din aşternut şi mă apucam să fac semnul crucii în faţa icoanelor, ca Dumnezeu să mă lumineze cu credinţa, pentru că nici pe atunci nu aveam linişte şi mă frământa gândul: există Dumnezeu sau nu există? Mi-era uneori şi lehamite! Dimineaţa, bineînţeles, te lăsai prins de altele şi părea că