— N-aveţi cumva cărţi de joc? căscă tare Verhovenski, adresându-i-se gazdei.

  — Consider foarte bine-venită întrebarea dumneavoastră! se smuci studenta, roşie de indignare faţă de cele auzite de la maior.

  — Se pierde un timp preţios cu aceste discuţii stupide, le-o reteză gazda şi îl privi poruncitor pe soţul ei.

  Studenta se reculese:

  — Am vrut să înfăţişez adunării suferinţele şi protestul studenţilor, dar întrucât se pierde timpul în discuţii imorale…

  — Nu există nimic moral sau imoral! interveni imediat liceanul, de cum o auzi pe studentă.

  — Ştiu acest lucru, domnule licean, l-am ştiut cu mult înainte de a te fi dumerit să-l înveţi dumneata.

  — Eu însă declar, se înverşună acesta, că dumneata nu eşti decât un copilaş sosit de la Petersburg cu pretenţii să ne luminezi asupra unor lucruri pe care le cunoaştem cu toţii de mult. În ce priveşte porunca: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, pe care n-ai ştiut nici măcar s-o reproduci, şi faptul că ea este imorală o ştie toată Rusia încă de pe timpul lui Belinski.

  — Dar nu se termină cu asta odată? i se adresă hotărâtă m-me Virghinskaia soţului. În calitate de gazdă, ea se ruşina pentru nivelul mizer al acestei discuţii, mai ales că observa câteva zâmbete, ba şi semne de nedumerire printre oaspeţii poftiţi.

  — Domnilor, înălţă deodată vocea Virghinski, dacă cineva doreşte să treacă la o discuţie mai la obiect sau are de făcut vreo declaraţie, propun să începem, fără a mai pierde timp.

  — Mi-aş permite să formulez o întrebare, zise blând dascălul şchiop, care până atunci păstrase tăcerea şi o ţinută foarte cuviincioasă. Aş vrea să ştiu, ne constituim aici într-o şedinţă sau pur şi simplu formăm o adunare de simpli muritori, veniţi în vizită? Întreb acest lucru mai mult pentru respectarea unei rânduieli şi ca să nu plutim într-o incertitudine.

  Întrebarea aceasta „şireată” îşi produse efectul; toţi schimbară între ei priviri, ca şi cum aşteptau ca celălalt să dea răspunsul, şi deodată, brusc, ca la comandă, privirile tuturor se aţintiră asupra lui Verhovenski şi Stavroghin.

  — Propun pur şi simplu să punem la vot întrebarea: „Suntem în şedinţă sau nu?” zise m-me Virghinskaia.

  — Mă alătur întru totul propunerii, zise Liputin, deşi e formulată cam vag.

  — Şi eu mă alătur, şi eu, se auziră voci.

  — Şi mi se pare că astfel vom avea într-adevăr mai multă ordine, întări Virghinski.

  — Aşadar, chestiunea se pune la vot! anunţă stăpâna casei. Leamşin, te rog, aşază-te la pian: poţi şi de acolo să-ţi dai votul, când va începe scrutinul.

  — Iarăşi, strigă Leamşin, nu ajunge cât v-am tot zdrăngănit?

  — Te rog stăruitor să cânţi; nu vrei să fii de folos cauzei?

  — Dar te asigur, Arina Prohorovna, că nimeni nu ascultă la ferestre. E o fantezie de-a dumitale, de altfel şi ferestrele sunt destul de sus, şi apoi cine va putea înţelege măcar ceva, chiar dacă ar asculta?

  — Nici noi înşine nu putem înţelege despre ce este vorba, murmură careva.

  — Eu însă vă spun că măsurile de precauţie sunt întotdeauna necesare. Mă gândesc la cazul vreunor spioni, îi explică ea lui Verhovenski, din stradă să se audă muzica, aşa ca la onomastică.

  — Ei drăcie! zise cu năduf Leamşin.

  Se aşeză la pian şi se apucă să zdrăngăne un vals, lovind în clape aproape cu pumnul.

  — Cine doreşte ca să ne constituim în şedinţă, propun să ridice sus mâna dreaptă, zise m-me Virghinskaia.

  Unii ridicară mâna, alţii nu. Ba unii, după ce o ridicară, imediat o traseră în jos. După ce o traseră, iar o ridicară.

  — Dracul să mă ia! N-am înţeles nimic, strigă un ofiţer.

  — Nici eu nu înţeleg, strigă altul.

  — Ba eu înţeleg, strigă al treilea, dacă eşti pentru da, ridici mâna în sus.

  — Dar acest da ce înseamnă?

  — Înseamnă şedinţă.

  — Nu, nu înseamnă şedinţă.

  — Eu am votat pentru şedinţă, strigă liceanul, adresându-se către m-me Virghinskaia.

  — Atunci de ce n-ai ridicat mâna?

  — M-am uitat la dumneavoastră şi, văzând că n-aţi ridicat-o, n-am ridicat-o nici eu.

  — Dar e stupid, pentru că eu am fost aceea care am făcut propunerea, tocmai de aceea n-am ridicat-o. Domnilor, propun să procedăm invers: cine vrea şedinţă să stea locului şi să nu ridice mâna, iar cine nu vrea să ridice mâna dreaptă.

  — Cine nu vrea? întrebă liceanul.

  — Dar ce e cu dumneata, o faci înadins? strigă mânioasă m-me Virghinskaia.

  — Dar, daţi-ne voie, cine vrea sau cine nu vrea, pentru că acest lucru trebuie bine precizat? se auziră două-trei voci.

  — Cine nu vrea nu vrea.

  — Bine, bine, dar ce trebuie să facem, să ridicăm sau să nu ridicăm, dacă nu vrem? strigă ofiţerul.

  — Ehe, nu suntem încă obişnuiţi cu constituţia! observă maiorul.

  — Domnule Leamşin, fă bine, loveşti atât de tare, încât nimeni nu poate auzi nimic, zise dascălul şchiop.

  — Dar crede-mă, Arina Prohorovna, nimeni nu ascultă la ferestre, sări Leamşin. Nu vreau să mai cânt! Am venit în ospeţie la voi, nu să zdrăngănesc la pian.

  — Domnilor, propuse Virghinski, răspundeţi cu glas răspicat: suntem noi în şedinţă sau nu?

  — Şedinţă, şedinţă! se auzi din toate părţile.

  — Păi, dacă e aşa, ce nevoie avem de vot, e suficient. Sunteţi mulţumiţi, domnilor, mai e nevoie să votăm?

  — Nu e nevoie, nu e nevoie, am înţeles!

  — Poate că cineva nu vrea să fie şedinţă?

  — Nu, nu, vrem cu toţii.

  — Dar ce înseamnă şedinţă? strigă un glas. Nu i se răspunse.

  — Să alegem un preşedinte, se auziră strigăte din diferite părţi.

  — Stăpânul, bineînţeles,