— Domnilor, dacă este aşa, începu Virghinski în calitate de preşedinte ales, reînnoiesc propunerea mea de adineauri: dacă cineva doreşte să ia cuvântul mai la obiect sau are de făcut vreo declaraţie, să poftească şi să înceapă fără a mai pierde timpul.

  Se aşternu o tăcere generală. Privirile tuturor se îndreptară iarăşi asupra lui Stavroghin şi a lui Verhovenski.

  — Verhovenski, n-ai nimic de spus? întrebă direct m-me Virghinskaia.

  — Absolut nimic, îşi destinse acesta trupul, căscând, pe scaun. Deşi aş dori poate un păhărel de coniac.

  — Stavroghin, dumneata nu doreşti?

  — Mulţumesc, eu nu beau.

  — Vreau să spun, doreşti să iei cuvântul sau nu, nu e vorba de coniac.

  — Să iau cuvântul despre ce anume? Nu, nu doresc.

  — Ţi se va servi coniacul, îi răspunse ea lui Verhovenski.

  Se ridică studenta. Până atunci de câteva ori ea schiţase mişcarea să sară de pe scaun.

  — Am sosit aici ca să fac o declaraţie despre suferinţele nenorociţilor studenţi şi despre necesitatea de a fi îndemnaţi pretutindeni să protesteze…

  Aici ea îşi înghiţi vorba; în celălalt capăt al mesei se ivi un concurent, şi toate privirile se întoarseră spre el. Clăpăugul Şigaliov, cu un aer sumbru şi întunecat, se ridică încet de pe locul său şi depuse melancolic un caiet cu scriere măruntă pe masă. Rămase în picioare şi în tăcere. Mulţi priveau consternaţi caietul, dar Liputin, Virghinski şi dascălul şchiop păreau că încearcă o mulţumire.

  — Cer cuvântul, zise ursuz, dar ferm Şigaliov.

  — Aveţi cuvântul, încuviinţă Virghinski.

  Oratorul se aşeză, tăcu aproximativ o jumătate de minut şi rosti cu glas grav:

  — Domnilor…

  — Poftim coniacul! zise cu scârbă şi dispreţ ruda gazdei, care turna ceai şi adusese acum coniacul, punând sticla în faţa lui Verhovenski împreună cu un păhărel adus în mână, fără tavă sau farfurioară.

  Oratorul întrerupt se opri cu un aer plin de demnitate.

  — Nu e nimic, continuaţi, eu nu ascult, strigă Verhovenski turnându-şi coniac.

  — Domnilor, adresându-mă atenţiei dumneavoastră, reîncepu Şigaliov, după cum veţi vedea mai departe, solicitându-vă concursul într-un punct de importanţă primordială, mă văd nevoit să fac o introducere.

  — Arina Prohorovna, n-aveţi nişte foarfece? întrebă deodată Piotr Stepanovici.

  — Ce nevoie ai de foarfece? căscă ea ochii spre dânsul.

  — Am uitat să-mi tai unghiile, de trei zile vreau s-o fac, zise Piotr Stepanovici examinându-şi impasibil unghiile lungi şi murdare.

  Arina Prohorovna se înroşi, dar domnişoarei Virghinskaia îi plăcu probabil această figură.

  — Mi se pare că am văzut nişte foarfece adineauri aici pe fereastră, se ridică ea de la masă, pornind într-acolo să caute foarfecele şi întorcându-se apoi cu ele în mână. Piotr Stepanovici, fără să o privească, apucă foarfecele şi-şi făcu cu ele de lucru. Arina Prohorovna înţelese că este vorba de un procedeu cu un anumit rost şi se ruşină de susceptibilitatea ei. Adunarea schimba priviri tăcute. Dascălul şchiop urmărea cu privirea mânioasă şi plin de invidie gesturile lui Verhovenski. Şigaliov continuă:

  — Consacrându-mi energia problemei studiului organizării sociale a societăţii viitoare, care va veni s-o înlocuiască pe cea prezentă, am ajuns la concluzia că toţi făuritorii sistemelor sociale, de la cele mai îndepărtate timpuri şi până în anul nostru 187…, erau nişte visători, nişte fantezişti, nişte neghiobi, care se contraziceau pe ei înşişi neînţelegând absolut nimic din ştiinţa naturii şi în ce priveşte acel animal ciudat care este omul. Platon, Rousseau, Fourier nu sunt decât coloane de aluminiu, toate astea sunt bune pentru vrăbii, şi nu pentru societatea umană. Întrucât însă forma socială viitoare este necesară tocmai acum, când noi toţi, în sfârşit, ne pregătim să trecem la acţiune, ca să nu existe nici un fel de ezitare, eu propun propriul meu sistem de organizare a lumii. Iată-l! izbi el cu pumnul în caiet. Am vrut să expun adunării cartea mea pe cât se poate într-o formă prescurtată; dar văd că va fi nevoie să mai adaug şi o mulţime de explicaţii orale, peste cele cuprinse în text, ceea ce înseamnă că întreaga expunere va necesita cel puţin zece şedinţe, după numărul capitolelor din carte. (Se auziră râsete.) Afară de aceasta, anunţ dinainte că sistemul meu nu este încă terminat. (Iar râsete.) M-am încurcat în datele mele proprii şi concluzia la care am ajuns este în directă opoziţie cu ideea iniţială de la care am pornit. Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat. Ţin să adaug totuşi că afară de soluţia aceasta a mea, în ce priveşte formula socială, nu poate exista o altă soluţie.

  Râsul creştea tot mai puternic, dar râdeau mai mult tinerii şi, ca să zicem aşa, musafirii prea puţin iniţiaţi. Pe chipul doamnei Virghinskaia, al lui Liputin şi al dascălului şchiop se ivi o oarecare expresie de ciudă.

  — Dacă dumneata însuţi n-ai reuşit să-ţi închei propriul sistem şi ai ajuns la disperare, ce am putea face noi? observă prudent unul dintre ofiţeri.

  — Aveţi dreptate, domnule ofiţer activ, i se adresă răstit Şigaliov, mai ales în ce priveşte folosirea foarte nimerită a termenului „disperare”. Da, am ajuns la disperare şi totuşi tot ce am expus în cartea mea este de neînlocuit şi nu există o altă soluţie; nimeni niciodată nu va născoci altceva. Şi de aceea mă grăbesc, fără a mai pierde timpul, să invit întreaga adunare să-şi exprime părerea după ce va asculta expunerea mea în cele zece şedinţe. Iar dacă membrii nu vor dori să asculte, să ne împrăştiem chiar de la început, bărbaţii ca să-şi vadă de serviciul la stat, femeile pe la bucătării, pentru că, respingând cartea mea, o altă soluţie ei nu vor găsi. Nici o altă soluţie! Iar prin pierderea de timp îşi vor dăuna lor înşişi, întrucât mai târziu se vor întoarce inevitabil la acelaşi lucru.

  Se produse o mişcare: „E nebun cumva?” se auziră glasuri.

  — Vasăzică, toată chestiunea constă în disperarea lui Şigaliov,