fiica doctorului Vasile Voiculescu, am condus-o pe Giza la Marsilia. S-a îmbarcat pe un vapor închiriat de IRO, laolaltă cu vreo două mii de emigranţi. Cum am aflat din primele scrisori, călătorise în condiţii mizerabile. Din fericire, prietenii şi cunoscuţii deja stabiliţi la Buenos Aires au ajutat-o să uite repede acest coşmar. În câteva luni, Giza a izbutit să-şi instaleze un atelier de croitorie. Cu timpul, a început să câştige destul ca să-şi cumpere micul apartament pe care-l locuia. Dar n-a putut vizita Parisul decât după cinci ani.

  La sfârşitul lui octombrie, am avut prilejul de a petrece o zi la Saulchoir, cu Pere de Menasce şi grupul „Eau vive”.

  M-am întors fermecat de maiestatea solitudinii. Mă întrebam, pe drum, dacă munca mea continuă şi cărţile şi articolele pe care le scriam nu mă depărtau pe nesimţite de izvoarele vieţii şi ale sufletului.

  Am petrecut revelionul cu Herescu, Cioran şi alţi prieteni, în casa dnei Foii, pe avenue Trudaine. De fapt, l-am petrecut lângă Christinel; ca şi cum n-am fi fost decât noi doi, singura

  CHRISTINEL

  Printre românii care se aflau la Paris şi cu care m-am împrietenit era şi fostul corespondent al ziarului „Universul”, Mihai Niculescu. Pregătea pe atunci o teză de doctorat despre Jean Giraudoux. Într-o după-amiază de toamnă târzie, în

  1947, invitat de Giza la cafea, a venit însoţit de o prietenă, pe care vroia de mult s-o cunoaştem, Sibylle Cottescu. Era o tână-ră brună, frumoasă, cu pletele negre căzându-i pe umeri. M-au impresionat de la început gesturile ei lente, seninătatea şi siguranţa cu care te privea în ochi. Vorbea curent româneşte, dar cu un pronunţat accent franţuzesc. Ştiam de la Mihai Niculescu că locuia la Paris de la vârsta de 6 ani şi îşi făcuse studiile într-un colegiu catolic, unde era acum profesoară de latină. Aflasem, de asemenea, că Sibylle era cumnata lui Ionel Perlea, care fusese angajat la Scala pentru întreaga stagiune de iarnă.

  Ne-am întâlnit de mai multe ori şi i-am cunoscut câteva prietene, profesoare ca şi ea, la acelaşi College Sainte-Therese. Sibylle avea un mic apartament la Bois-Colombes, închiriat încă din timpul războiului. Acolo şi-a invitat prietenii pentru revelion; dar, în plină criză de vagotonie, nu m-am putut duce. Prima vizită la Bois-Colombes am făcut-o în primăvara lui

  1948. Nu-mi amintesc aproape nimic de acel dejun; îmi amintesc însă că atunci am cunoscut-o pe Christinel. Spre deosebire de surorile ei, Christinel era blondă şi avea ochi albaştri, dar, ca şi Sibylle, îşi lăsa părul pe umeri. Prima imagine nu mi s-a şters de atunci din minte: râdea. Copilăreşte, şi totuşi tulburător de feminin, descoperindu-şi toţi dinţii, înclinând Puţin capul.

  Ştiam că sosise de curând din Italia, unde petrecuse mai b'ne de un an cu Lisette şi Ionel Perlea. Nu bănuiam atunci, ascultând-o vorbindu-mi despre Napoli, Santa Margherita sau Roma, că amândoi ne pregăteam să ne împlinim destinul. Mă interesau doar întâmplările, anecdotica: se îmbarcase la Constanţa, pe vaporul românesc „Transilvania”, ajunsese la Napoli şi plecase imediat spre Milano; împreună cu Ionel şi Lisette, au petrecut o parte din iarnă la Santa Margherita şi Milano, apoi au coborât la Roma şi, în sfârşit, la Napoli, unde Ionel dirija o serie de spectacole la teatrul „San Carlo”. La Napoli a regăsit-o pe Nina Battali, tânăra pictoriţă cu care mă împrietenisem în 1938. Aflând, mai târziu, că pleacă la Paris, Nina Battali îi vorbise de mine. Dar Christinel cunoştea Mai-trexj'x şi alte romane de succes; mă considera un autor consacrat, deci de o „anumită vârstă”. Când am întrebat-o cât de bă-trân îşi închipuia că aş putea fi, a râs, uşor intimidată, dar nu mi-a răspuns. Am râs şi eu, fără să înţeleg bine de ce.

  Foarte probabil, se afla acolo şi mama celor trei fete, Măria Şendrea, Mamy, cum îi spuneau prietenele lui Sibylle şi cum i-am spus şi eu destul de curând. Nu cred că am întâlnit de atunci o altă femeie frumoasă care să rămână atât de tânără şi de seducătoare la vârsta de bunică. În amintirea mea, nu s-a mai schimbat de atunci: părul i-a rămas tot atât de alb şi sclipitor şi aceleaşi au rămas figura ei nobilă, blândă, şi ochii adânci, şi privirile la răstimpuri melancolice, deşi niciodată întunecate de tristeţe. Pentru toţi cei ce o întâlneau, Mamy evoca frumuseţea principeselor din alte veacuri. (Şi, douăzeci de ani mai târziu, Petru Comarnescu nu uita să ne amintească, de multe ori inoportun, că Şendreştii descind din familia lui Ştefan cel Mare.) N-am apucat să-mi revăd mama, care s-a stins în 1976, la nouăzeci de ani; dar, cât timp a trăit, Mamy i-a ţinut locul.

  Puţin timp în urmă, i-am cunoscut pe Lisette (parcă şi mai frumoasă decât surorile ei) şi pe Ionel Perlea, purtând încă barbişonul cu care se întorsese din lagărul de la Mariafahr, în Austria. Voi avea multe de spus despre amândoi în paginii ce urmează. M-am apropiat repede de Lisette; mi-au plăcut de la început spontaneitatea şi bunătatea ei, optimismul cu care îşi imagina viitorul. M-au impresionat, de asemenea, dragostea Lisettei pentru surori, devotamentul cu care le proteja/nevoia de a petrece cât mai mult timp alături de My Christinel, de Sibylle.

  J

  Ionel Perlea era, cel puţin la început, mai rezervat; îi plăcea să te asculte, dar nu se lăsa antrenat în discuţii care nu-l interesau direct. Ne-am împrietenit mai târziu, şi, pe măsură ce-l înţelegeam (şi îi ghiceam adevărata lui viaţă, izolat, cum era, în universul geniului său muzical), creştea şi admiraţia mea. De Paşti, Ionel şi-a invitat familia şi câţiva prieteni la un restaurant românesc, deschis de curând în rue Saint-Jacques. După munca intensă din ultimul an şi succesele obţinute pretutindeni în Italia, îşi îngăduia o scurtă vacanţă la Paris (dar nu-i plăcea să spună: „în sânul familiei”).

  În acea noapte de Paşti, prelungită până la 2 dimineaţa, am descoperit cât de fascinantă, şi veselă, şi fragedă poate fi Christinel când se lăsa antrenată într-o „atmosferă festivă”. Nu-mi închipuiam că această angelică blondă