cu ochi albaştri şi pletele alunecându-i pe umeri ca la o adolescentă poate râde în hohote şi, mai ales, cânta cu atâta voie bună şi umor. O priveam şi o ascultam fermecat, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, nu ştiam că eram ursiţi unul altuia.

  Am reîntâlnit-o după vreo două săptămâni, la serbarea organizată de Asociaţia „Mihai Eminescu” la Sodetes Savantes. Pălăria pe care i-o făcuse Giza era luminată de un mic buchet de violete. Am ghicit că i-ar fi plăcut să rămânem împreună, dar mă aşteptau prietenii şi colegii. N-am revăzut-o prea curând; eram confiscat de nenumărate vizite şi întâlniri. Mi-a telefonat într-o după-amiază ca să-mi spună că citeşte Tech-niques du Yoga. Cartea o interesează, dar, mi-a mărturisit timid, termenii tehnici şi vocabularul sanscrit îi încetinează lectura. Nu-mi puteam închipui atunci că, după câţiva ani, îmi va dactilografia manuscrisele monografiilor Le Cltama-nisme şi Le Yoga şi va stăpâni perfect terminologia multor limbi orientale.

  Toamna aceea a fost lungă şi, în amintirea mea, neasemuit „e frumoasă. Postul pe care-l ocupam provizoriu la UNESCO sra destul de bine retribuit; puteam deci să-mi invit prietenii a restaurant şi la spectacole. Reuşeam să-mi îndeplinesc programul zilnic în două-trei ore; în restul timpului, citeam ma-I u! Fr'se pentru „Luceafărul”, revizuiam corectura în pagină raite şi-i pregăteam indexul. Doar serile mă regăseam pe P m. Simţeam că încep o viaţă nouă; chiar Parisul mi se părea nou, aşa cum îl descopeream în lungile plimbări cu Chris-tinel. Locuia atunci, împreună cu o prietenă, într-un apartament din rue de Segur, destul de aproape de rue Vaneau. Proprietăreasa, bătrâna şi distinsa Mademoiselle Blanche de La Riviere, le subînchiriase două camere.

  Ne întâlneam aproape în fiecare seară şi cinam împreună; uneori, îi invitam pe Sibylle sau pe Herescu şi descopeream cafenelele şi spectacolele din Montparnasse. Dar ne plăcea mai ales să rătăcim, numai noi doi, pe străzile dintre L'Ecole Militaire şi Sevres-Babylone. Cunoşteam fiecare bancă, fiecare bureau de tabac, fiecare felinar. Şi totuşi, într-o noapte ne-am rătăcit de-a binelea; n-am izbutit să ajungem în rue de Segur decât foarte târziu, spre dimineaţă.

  Uneori, mă întrebam prin ce miracol regăsisem naivitatea şi entuziasmul adolescenţei fără ca să mă strivească sentimentul ridicolului. Într-adevăr, mă purtam ca un licean îndrăgostit. Dar simţeam că e vorba şi de altceva, că lamentabila banalitate a comportamentului adolescentin ascunde, foarte probabil, fazele unui proces de totală reînnoire. Simţeam că alături de Christinel descopăr o vitalitate şi o dimensiune spirituală pe care le adumbrise „Istoria” ultimilor ani.

  Reamintindu-mi, uneori, în camera mea de la Hotel de Suede, anumite gesturi sau expresii aparent ridicole, ridicam din umeri, zâmbind. Nu mă lăsam păcălit de aparenţe. Înţelesesem de mult misterioasa şi, aparent, ridicola manifestare a sacrului în obiecte sau acte profane. Mi se părea că această dialectică a hierofaniilor constituie în acelaşi timp, deşi îl camuflează, modelul exemplar al oricărei existenţe umane. Ar fi fost şi tragic, şi comic să nu ghicesc ce mi se întâmplă, să nu presimt că, prin Christinel, mă voi putea regăsi, întreg.

  Îi plăcea să mă asculte povestind crâmpeie din viaţa mea. O dată, întrebându-mă la ce lucrez, îi vorbisem, oarecum în glumă, despre iniţierile şi extazele şamanilor. Zâmbea, încer-când să-şi ascundă melancolia. M-am prefăcut surprins şi am întrebat-o:

  — Nu ţi se pare interesant?

  — Ba da. Tot ce faci este interesant; tot ce-ai scris despre filosofia indiană, despre istoria religiilor e pasionant. Asta face parte din vocaţia ta. Dar, adăugă după o pauză, şi literatura face parte din vocaţia ta.

  — Pentru cine să scriu? Am întrerupt-o. Eu nu pot scrie literatură decât în româneşte. În limba în care visez.

  — Scrie pentru cei câţiva români care te preţuiesc. Zâmbi, apoi adăugă repede:

  — Scrie, bunăoară, pentru mine.

  Ne-am privit în ochi, surprinşi amândoi de ce ni se întâm-plase. (Dar, câteva clipe în urmă, m-am întrebat de mai multe ori: ce se întâmplase?) Trebuia totuşi să spun ceva.

  — N-am mai scris literatură de vreo trei-patru ani, şi tot ce scrisesem în ultimul timp e ratat.

  — Asta nu înseamnă nimic, m-a întrerupt. Dacă este într-adevăr limba în care visezi, nu se poate ca, o dată, mai târziu.

  — Este şi limba în care pot mărturisi unei femei că o iubesc.

  Am ghicit că roşise, dar m-a privit cu un zâmbet ironic.

  — Poate că exagerezi, şopti. (Evident, îşi amintise de tinereţea mea în India).

  Ştiam amândoi că suntem îndrăgostiţi unul de altul, dar eu nu-i mărturisisem nimic; ca şi cum aş fi vrut să prelungesc o beatitudine nemaiîntâlnită, o vrajă din care nu voiam să mă trezesc. Şi totuşi, într-o seară, după ce ne-am suit în taxiul pe care-l oprisem, i-am spus:

  — Aş vrea să ştii că eu am fost fericit în căsătorie. Figura întreagă i s-a luminat, şi m-a privit lung, zâmbind.

  Am crezut, câteva clipe, că vrea să adauge ceva; dar continua să tacă, privindu-mă într-un chip ciudat, aşa cum nu o mai văzusem până atunci. (Ştiam că fusese căsătorită şi se despărţise şi de-al doilea soţ, dar divorţul nu era încă transcris.) Apoi, am vorbit de altceva.

  Dar „semnele” (cum le-am numit mai târziu) se repetau. Invitat o dată la cină în rue de Segur, am ales, cu o neobişnuită atenţie, o pară, am curăţat-o şi am oferit prima jumătate lui Christinel. Cum nimeni nu s-a lăsat ispitit de cealaltă jumătate, am oprit-o pentru mine. Atunci, Mademoiselle de La Riviere ne-a citat, oarecum în treacăt, dar cu umor, o credinţă ^adiţională; anume, că cel care împarte o pară curăţată de el e ursit să împartă restul vieţii cu femeia căreia i-o oferise. Entru că simţeam că trebuie să adaug şi eu ceva, am mărtu-r'sit că întotdeauna am admirat înţelepciunea şi tradiţiile P°Pulare.

  În ultimele săptămâni ale anului, am fost tot timpul împreună. Nu ne sfiam să înaintăm îmbrăţişaţi pe străzi, oprin-du-ne la răstimpuri uneori chiar în dreptul felinarelor, ca să ne sărutăm îndelung,