asemenea perechilor foarte tinere, care descoperiseră în acei ani spontaneitatea şi inocenţa voluptăţii. De fapt, nu ne mai dam seama unde ne aflăm, nici dacă mai are sens să ne ascundem. Eram amândoi siguri că toţi din jurul nostru – începând cu Mamy – ghiciseră mai demult adevărul. În ceea ce mă priveşte, nu socoteam că ar trebui să fiu mai explicit, încercând să limpezesc o situaţie care mi se părea transparentă.

  Hotărâsem să celebrăm revelionul cu întreaga familie, în casa dnei Foii, mama celei mai bune prietene a Sibyllei, Jac-queline Desjardin. În afară de două tinere colege, Sibylle îi invitase pe Herescu, Emil Cioran, Lucian Bădescu şi Mihai Ni-culescu. Ştiam că Christinel era răcită, dar nu puteam crede că va renunţa la petrecere. Când a apărut, într-o uluitoare rochie de seară care-i lăsa umerii goi, şi am prins-o în braţe, să-rutând-o prieteneşte, pe amândoi obrajii, m-am speriat: trupul îi dogorea nefiresc de fierbinte. Mi-a explicat râzând că, luân-du-şi temperatura, câteva ceasuri mai înainte, descoperise că are 40 de grade – şi, ca să nu izbucnească în plâns, a ascuns termometrul. M-a implorat să nu mai vorbim de febră, nici de imprudenţa pe care o făcuse.

  — Lângă tine, nu mi-e frică! A şoptit. Dacă ai să ştii cum să mă aperi, nu mi se poate întâmpla nimic!

  Am apărat-o păstrând-o tot timpul alături de mine. Uneori, uitam că mă aflu la o petrecere, împreună cu atâţia prieteni; nu o priveam decât pe ea, nu-i vorbeam decât ei. Din fericire, şi în pofida febrei, Christinel a reuşit să ne entuziasmeze pe toţi cu cântecele şi râsul ei, cu farsele pe care le improviza, prefăcându-se, bunăoară, că goleşte paharul de şampanie mai repede decât oricare altul dintre noi. Până la urmă, a izbutit sa le însenineze chiar pe Mamy şi pe Lisette, făcându-le să creadă că febra a scăzut simţitor.

  Am încheiat petrecerea la 8 dimineaţa – şi nu ne-am mai despărţit de atunci. Când, la 9 ianuarie, Christinel s-a mutat singură într-un hotel de lângă Ecole Militaire, am rămas la ea' a fost logodna noastră. Nu ne gândeam la nimic altceva; eran1 fericiţi că, în sfârşit, puteam fi cât mai mult timp împreunaMu încercam să ne închipuim ce ne va aduce viitorul. (Din diferite motive, transcrierea divorţului întârzia, dar, până la urmă, Christinel a reuşit să-l obţină. Şi, aşa cum ne făgăduisem, ne-am căsătorit civil la 9 ianuarie 1950, exact la un an de la logodna noastră, şi în aceeaşi seară am celebrat şi cununia religioasă.) Treptat, am început să presimt sensul în care avea să mi se schimbe viaţa: îmi continuam programul de lucru (în primul rând, studiile de orientalistică şi istoria religiilor), dar nu mai acceptam să mă las confiscat de o asemenea activitate exclusiv ştiinţifică; mă atrăgeau tot mai mult dimensiunile profunde, enigmatice, ale ultimelor experienţe; simţeam că, într-un chip misterios, ele îmi erau ursite şi urmăreau un anumit scop pe care nu-l puteam încă înţelege.

  Îmi continuam deci programul. La 15 ianuarie, am ţinut, la Musee Guimet, o conferinţă despre tantrism. Erau de faţă, între alţii, Puech, Masson-Oursel şi tibetanistul Jacques Ba-cot. Toţi trei m-au îndemnat să reiau subiectul într-o monografie specială1. Câteva zile în urmă, am făcut serviciul de presă la Trăite de d'histoire des religions. Îmi dădeam seama de interesul şi valoarea acestei cărţi. Aprecierea entuziastă a lui Dume„zil, ca şi, mai târziu, scrisorile primite de la atâţia savanţi pe care îi admiram, precum şi primele recenzii, deosebit de favorabile, mi-au confirmat încrederea în destinul cărţii. Trăite s-a epuizat, a fost repede retipărit şi, câteva luni după apariţie, editura Einaudi angajase deja traducerea italiană. (Dar nici eu, nici Gustave Payot nu bănuiam atunci succesul de public şi de critică, nici numărul limbilor în care va fi tradusă cartea.) La sfârşitul lui mai, a apărut Le Mytlie de Veternei retour. Este, probabil, scrierea mea care a fost cel mai mult discutată, îndeosebi de către filosofi şi, în Statele Unite, şi de teologi. (Am citit cu emoţie cartea poştală a lui Benedetto Croce; venerabilul filosof a dezvoltat mai târziu unele observaţii pe care mi le făcuse într-un articol din „Quaderni della Critica”.)2 In acea primăvară, l-am cunoscut pe Raffaele Pettazzoni. Se oprise la Paris ca să mă întâlnească; spera, de asemenea, să-l

  Georges Bataille îmi sugerase mai demult acelaşi lucru, asigurându-mă ca Editions de Minuit va tipări cartea cât se poate de repede.

  Într-o seamă de articole din seria Nuevo glosario [in Arriba), Eugenio

  ^s a discutat Le Mythe de V'eternei retour cu entuziasm. Primul articol avea „ui: „Se trata de im libro muy importante.” Eugenio d'Ors aprecia mai

  ^s faptul că pusesem în lumină structura platoniciană a ontologiilor arnaice tradiţionale (populare).,.”,., INU1 U Vllrt pot convinge pe Gustave Payot să traducă lucrarea lui din 1924 La religionegreca, revizuită şi cu bibliografia adusă la zi. În Gare de Lyon, recunoscându-l de departe – mărunt, de o severă eleganţă, zâmbind, adesea încurcat (căci era surd şi, de multe ori neînţelegând ce i se spusese, nu ştia ce să răspundă), mi-am adus aminte de mansarda mea din Strada Melodiei, unde citisem I Misteri, şi de camera din Ripon Street, recitind, târziu, nopţile, La religione greca. A fost una din marile mele satisfacţii că am contribuit la apariţia acestei cărţi în traducere franceză. De atunci, aveam să-l revăd pe Pettazzoni de mai multe ori; la Roma, invitat de el să conferenţiez despre şamanism, la Congresul de la Amsterdam şi, ultima oară, în toamna lui 1958, la Tokio, puţine luni înainte de a se stinge.

  Christinel se instalase, din februarie, în apartamentul Si-byllei de la Bois-Colombes. Ne întâlneam de câte ori puteam. Ca de obicei, îi plăcea să mă asculte vorbindu-i despre lucrările pe care le pregăteam şi, mai ales, despre planurile de viitor. Răsfoise cu emoţie exemplarul din Das Mădchen Maitmji pe care îl primisem de la Nymphenburger Verlag şi a bătut din palme copilăreşte şi totodată exaltată când i-am spus că Brice Parain era încântat de roman şi-l