— Sper să aibă succesul pe care l-a avut în ţară. Atunci vor putea fi traduse şi alte romane, începând cu Nuntă în Cer. Şi sfârşind cu romanul pe care ai să-l scrii, a adăugat repede.

  Am întrerupt-o cu oarecare timiditate.

  — Trebuie să termin mai întâi Le Chanwnisme.

  — Nu e nimic, m-a încurajat zâmbind ironic. O să aşteptăm.

  Mă întorceam de la Bois-Colombes înainte de amiază şi, dacă nu aveam întâlniri, mă închideam în camera mea la Hotel de Suede şi lucram până seara, când venea Christinel şi cinam într-un restaurant de cartier. Lisette şi Ionel închiriaseră o vilă la Capri, pentru întreaga familie; eram toţi invitaţi şi petrecem împreună o parte din vară. În a doua jumătate a lui mai, a plecat şi Christinel, rămânând ca Sibylle şi cu mine să venim după două luni. Speram ca până atunci să pun la punct pfl' mele capitole din Le Chamanisme. Am reluat programul cel douăsprezece-paisprezece ore de lucru pe zi. Petreceam apr°a

  *~j inul iiNCLi 423 pe toate după-amiezele la Musee de l'Homme, verificând şi completând documentaţia etnologică – iar nopţile, până spre dimineaţă, scriam. Încheiasem mai demult capitolul despre simbolismul costumului şamanic; comentariul atât de favorabil al lui Georges Dumezil, care-l corectase cu admirabila lui meticulozitate, îmi înzecise pofta de lucru. Scriam cu pasiune, aproape fascinat de semnificaţiile, atât de interesante, pe care le descopeream în ceea ce numisem „Ies techniques archaâques de Pextase”.

  O după-amiază la Abbaye de Royaumont – unde fusesem invitat ca să ascult ultimul concert din seria Semaines musicales internationales – m-a trezit din această euforie. Am notat în Jurnal emoţia cu care, în acea zi de 26 iunie, am privit, de la fereastra autocarului, câmpiile bătute cu maci; mi-au adus aminte de peisajele copilăriei mele, de câmpul şi cerul românesc. Şi, deodată, am simţit cum mă cuprinde magia miezului de vară. Nici admirabilul concert de Poulenc n-a putut rupe această vrajă. La întoarcere, noaptea, în acelaşi autocar, am început să filmez mental un nou roman. Dar nu-i „vedeam”, cu oarecare precizie, decât începutul şi sfârşitul. Am început să scriu chiar de a doua zi. Îi găsisem titlul: Noaptea de Sânziene – şi ştiam deja că acţiunea se va desfăşura doisprezece ani. Am încercat să continuu Le Chamanisme, consacrân-du-i după-amiezele şi serile şi lucrând nopţile la roman. Dar a trebuit să renunţ repede la acest proiect optimist.

  Recitind cele 300 de pagini din Apocalips, romanul pe care îl începusem la Lisabona şi pe care îl întrerupsesem în 1944, mi s-a părut că pot „salva” un personaj, Vădastra, şi o bună parte din episoadele în care el juca rolul principal. Nu ştiu dacă a fost o greşeală, dar integrarea lui Vădastra în ansamblul Nopţii de Sânziene mi-a dat mult de lucru. Cum redactarea s~a prelungit aproape cinci ani (e drept, nu-i puteam consacra decât câteva luni pe an), voi reveni de mai multe ori asupra acestui roman-fluviu. Evident, acţiunea, scenariile şi personajele Nopţii de Sânziene au suferit, în aceşti ani, nenumărate ransformări. Dar tema centrală a rămas aceeaşi, aşa cum o „Văzusem” în autocarul cu care mă întorsesem de la Royau-”lont: certitudinea personajului principal, Ştefan Viziru, că 1 Gurile cosmice şi evenimentele istorice camuflează semni-caţij profunde, de ordin spiritual; şi, mai ales, speranţa lui că ragostea poate constitui o ruptură de nivel, revelând o nouă dimensiune existenţială; cu alte cuvinte, experienţa libertăţii absolute. Trebuie să adaug însă că, foarte curând, Ştefan Vi-ziru se va trezi obsedat de o speranţă paradoxală, şi anume: posibilitatea de a se recunoaşte îndrăgostit, în acelaşi timp, de două femei3. În concepţia lui Ştefan, o asemenea experienţă, aparent irealizabilă, ar fi echivalat, pe un alt plan, cu experienţele sfinţilor.

  Aşa cum mă aşteptam, Christinel a fost fericită aflând de roman. Se întâmplase întocmai cum îmi prezisese ea. În ceea ce mă priveşte, simţeam că voi putea scrie mai bine îndată ce vom fi din nou împreună. Prima sută de pagini scrise în odaia mea de hotel nu mi se păreau întotdeauna reuşite – aşa că am întrerupt romanul. De altfel, aveam de redactat un articol pentru „Critique” şi câteva recenzii pentru „Revue d'histoire des religions”; în plus, obţinerea unui titre de i'oyage de la Prefectura Poliţiei şi a vizei italiene cerea destul timp.

  La 14 iulie, am plecat, cu Sibylle, Jacqueline şi Oani (băieţelul lui Liset-te şi Ionel Perlea), iar după două zile am ajuns la Capri. De la Genova, unde m-au întâmpinat oleandrii tinereţii mele, am trăit într-o euforie continuă. Mi se părea că regăsisem direcţia şi dimensiunile adevăratei mele existenţe; că, de-acum înainte, destinul îmi va îngădui să mă consacru exclusiv vocaţiei pe care o ghicisem încă din adolescenţă: să descifrez, printr-o cât mai riguroasă analiză, semnificaţiile fenomenelor religioase şi, de câte ori o vor permite documentele, să încerc a le reconstitui istoria, fără a refula totuşi, aşa cum o făceam de câţiva ani, activitatea imaginaţiei literare.

  În primele două săptămâni, am locuit, Christinel şi cu mine, într-o anexă a Villei Monacone, chiar în dreptul faimoaselor stânci Faraglione. Apoi, până la 1 septembrie, când am plecat la Roma, am fost găzduiţi de Nina Battalli în Villa Ruggiero, pe care o închiriase de curând. Scriam cu furie şi pe unde apucam: la umbra unui pin ombelifer sau rezemat de o stâncă sau, o dată instalaţi la Villa Ruggiero, într-un colţ al terasei. Dar, mai ales, ne plimbam, numai noi doi, pe potecile sălbăticite pe care le ghiceam printre pietre.

  Vara aceea, când totul mi se părea că devine din nou posibil, a rămas în amintirea noastră ca un dar de pe alt tărâm.

  3 Pavel Anicet, imul din personajele principale ale romanului întoarcereii din Rai, sfârşeşte prin a se sinucide tocmai pentru că n-a îndrăznit să alea? Între cele două femei pe care le iubea.

  A revenit de-atunci de câteva ori la Capri, dar chiar după ce scăpasem de sărăcie n-am mai îndrăznit să ne petrecem vacanţa în ceea ce fusese, odată,