* în acele nouă zile petrecute la Roma, găzduiţi la o prietenă, Gina Massari, l-am cunoscut pe Ernesto de Martino, care, după Techniques du Yoga, angajase şi traducerea italiană a Tratatului de istoria religiilor. De Martino se despărţise de prima lui soţie, fiica lui V. Macchioro (pe care o cunoscusem la Na-poli, în 1927) şi se recăsătorise cu o tânără pe care o întâlnise în sudul Italiei în timpul cercetărilor lui pe teren. Elev preferat al lui Macchioro, discipol al lui Benedetto Croce (care îi publicase prima lui carte despre istorie şi etnologie), Ernesto de Martino era înscris de câţiva ani în partidul comunist şi se bucura de un binemeritat prestigiu printre intelectualii de extrema stângă. În colecţia pe care o dirija la Einaudi, publicase de curând/pensiero magico, în care încercase să ducă mai departe „istorismul” lui Croce în interpretarea mentalităţii arhaice, în concepţia lui de Martino, „natura” însăşi, nu numai existenţa umană, era culturalniente condizionata. Cu alte cuvinte, fenomenele de tip magic sau şamanic (bilocaţia, evocarea spiritelor, posesiunea etc), ireale pentru un occidental care trăieşte în Universul lui Newton şi al urmaşilor săi, fenomenele acestea erau reale şi naturale pentru „primitivii” trăind într-o lume dominată de gândirea magică. „Natura”, fiind şi ea culturalmente condizionata, îngăduia unei societăţi arhaice evocarea reală a morţilor, în timp ce spiritismul practicat în societăţile occidentale era doar o iluzie sau o farsă. Benedetto Croce criticase această încercare de a „istoriciza” Natura, amintind că Istoria este creaţia exclusivă a spiritului4.

  De la Ernesto de Martino, am aflat că, în urma apariţiei cărţii Tecniche dello Yoga, Einaudi primise câteva denunţuri, probabil din partea Legaţiei, privind activitatea mea „fascistă” dinainte de război. Dar răspunsul lui de Martino a fost c'ar şi simplu: relativ la colecţia pe care o dirijează, nu admite argurnente de ordin neştiinţific. Obiecţiile pe care mi le-a adus C1reva luni în urmă, în prefaţa traducerii italiene a Tratatului c istoria religiilor, priveau exclusiv metoda utilizată în cerceObservaţii similare am schiţat şi eu întrun articol din „Critique”.

  Tarea faptelor religioase – pe care Martino o numea „fenomenologie” (pentru mine, era mai degrabă o morfologie) şi căreia îi opunea istoricismul crocian. Dar denunţurile primite de Einaudi, deşi n-au avut rezultatul aşteptat de cei care le făcuseră, mi-au amintit, oportun, că imprudenţele şi erorile săvârşite în tinereţe constituite o serie de nialentendu-un care mă vor urmări toată viaţa.

  Mai târziu însă, mi-am dat seama că nu aveam dreptul să mă plâng. Datorită acestor inalentendu-uri mă aflam în Occident, liber să-mi continuu lucrul în istoria religiilor, orientalistică şi filosofia culturii. Dacă n-ar fi existat Nae Ionescu (sau, mai precis, dacă Profesorul, în opoziţia lui tot mai radicală faţă de Regele Carol, nu s-ar fi apropiat de Germania hi-tleristă), aş fi rămas în ţară, probabil profesor la Universitate, până prin 1946-47; apoi, aş fi împărtăşit soarta multor altora din generaţia mea. (Dar uneori îmi spuneam că soarta aceasta a fost doar amânată. De ce mă preocupa, încă, după atâţia ani „enigma morţii colective”?)

  La 11 septembrie, m-am întors, singur, la Paris, iar între 14 şi 19 septembrie am participat la Congresul de Psihologie de la Royaumont. Comunicarea mea (mi se sugerase să vorbesc despre „Images religieuses – images naturelles”) a avut destul succes şi discuţia s-a prelungit mai mult de două ceasuri. Reîntors la Paris, am recitit cele 370 de pagini ale romanului; în afară de fragmentele, destul de numeroase, desprinse din Apocalips, textul m-a decepţionat. M-am apucat pe loc, cu furie, să revizuiesc manuscrisul, reducând drastic episoadele în legătură cu personajele vechiului roman şi re-făcând, uneori în întregime, câteva capitole.

  Dar uneori veştile şi întâlnirile mă depărtau de orizontul Nopţii de Sânziene. La 3 octombrie, a venit să mă vadă R. P. Jean Bruno, directorul revistei „Etudes Carmelitaines”, ca să mă invite la Congresul despre „Chastete et experience mystique”, din septembrie 1950. Două zile în urmă, am primit scrisoarea dnei Olga Froebe-Kapteyn, cerându-mi să conferenţiez în cadrul „Eranos”-ului din august 1950. Invitaţia m-a bucurat şi m-a măgulit. Citisem încă din ţară primele „Eranos Jahrbiiche şi mă cucerise ideea acestui tip de simpozion pluridisciplinar la care participaseră deja, în afară de C. G. Jung, savanţi pe

  CHRISTINEL 427 care-i admiram mult: Paul Pelliot, Jean Przyluski, Louis Massignon, H. Zimmer, H. Ch. Puech, Gershom Scholem şi alţiiHenry Corbin, care conferenţiase pentru prima oară în acel an, m-a invitat în micul lor apartament din rue de 1'Odeon şi, împreună cu Stella, am stat de vorbă despre întâlnirile şi discuţiile de la Ascona. Stella izbutea, cu discreţie, să-i comunice toate nuanţele şi amănuntele pe care le suprima surditatea, chiar când purta aparatul. Henry mi-a vorbit cu pricepere şi admiraţie despre Trăite dliistoire des religions şi Le mythe de l'eternel retour. Mi-a propus, de asemenea, să reluăm împreună revista „Zalmoxis”, publicând-o sub auspiciile Institutului de Iranologie pe care îl conducea la Teheran. Dacă n-aş fi fost angajat în atâtea proiecte, aş fi primit cu bucurie. Dar am amânat reapariţia revistei pentru mai târziu.

  Către sfârşitul lui octombrie, se făcuse atât de frig, încât nu puteam scrie decât încălzindu-mi mâinile pe o sticlă cu apă fierbinte. Cu mare efort puneam la punct textul corectat al romanului. Eram nerăbdător să-l citească Christinel, care se reîntorsese de curând din Italia. Când a terminat cele 370 de pagini dactilografiate, m-a cuprins în braţe, emoţionată. Această reacţie a primului cititor (şi Christinel a rămas de atunci primul cititor al tuturor scrierilor mele literare) mi-a dat curaj, în sfârşit, îmi spuneam, am reuşit să „salvez romanul”! (Nu bănuiam atunci dificultăţile care aveau să mă întâmpine mai târziu.) Am continuat să scriu, măcar două-trei ceasuri pe zi, deşi mă ispiteau alte proiecte. De curând sosise de la Lund şi se instalase la Hotel de Suede profesorul Stig Wikander, ale cărui erudiţie, inteligenţă şi originalitate le admiram încă de la primele lui lucrări. Evident, petreceam mult timp împreună, discutând mai ales istoria religiilor indo-europene pe care m ultimii zece ani o reînnoise, atât de strălucit, Georges Du-nrâzil. Cum era de aşteptat,