asemenea discuţii, la care se adăugau şi alte preocupări, mă detaşau de Noaptea de Sânziene. În noiembrie, am reluat redactarea unui capitol din Le Chama-nisme, întrerupt cu patru luni în urmă. Am ghicit că abandonarea romanului o dezamăgise pe Christinel. Dar, pe de altă Parte, îşi dădea seama că e vorba de o lucrare importantă pen-ru mine şi încerca să mă ajute după puteri. (Atunci a învăţat nristinel dactilografia şi a început să dactilografieze din Le Uw'„anisme pe măsură ce le transcriam.)

  Prin Denis de Rougemont, Le Mouvement Europeen rrtâ invitase la Conferinţa culturală care avea loc la Lausanne, între 8 şi 13 decembrie 1949. Posesor al unui simplu titre de vo-yage, la frontiera franco-elveţiană am fost invitat, singurul din vagonul nostru, să cobor cu valiza în mână şi, într-un birou al gării, am fost percheziţionat cu destulă rigoare. Dând cu ochii de Trăite dliistoire des religions şi Le Mythe de Veternel retour şi aflând ce-am fost înainte de a deveni apatrid, inspectorul şi-a cerut scuze, adăugind totuşi că vina este în bună parte a mea: de ce stă scris în titre de voyage: „sans profes-sion”? De ce n-am precizat că sunt homnie de lettresl Evident, i-am dat dreptate. (Puţine luni în urmă, am devenit membru al Asociaţiei Scriitorilor Francezi.)

  Revedeam Lausanne după douăzeci şi trei de ani, şi primele ceasuri le-am petrecut plimbându-mă în jurul lacului. L-am cunoscut pe Denis de Rougemont, apoi, în dimineaţa următoare, pe Salvador de Madariaga, pe Stephen Spender, pe Etienne Gilson; aproape singurii, de altfel, care meritau să fie cunoscuţi. Majoritatea participanţilor aveau alte preocupări; în primul rând, să obţină un loc în cele câteva „comisii” în curs de constituire. Sperasem cu încăpăţânare în Le Mouvement Europeen, în posibilităţile de a „europeniza” culturile (dacă nu, deocamdată, chiar instituţiile politice), scoţând în evidenţă solidaritatea diferitelor tradiţii spirituale europene. Dar nu credeam în virtuţile birocraţiei, în creativitatea „comisiilor”. Mi-am făcut totuşi datoria. Ca să reconfirm tendinţa de a depăşi fricţiunile româno-maghiare, i-am propus profesorului Andrâs Alfoldi să citesc eu, în şedinţa finală, textul pe care îl redactase: un apel patetic pentru salvgardarea elitelor intelectuale de dincolo de Cortina de Fier.

  La 9 ianuarie 1950, după căsătoria civilă, şi pentru că biserica română era încă închisă, slujba religioasă – celebrată de doi preoţi, unul ortodox, celălalt greco-catolic – a avut loc în apartamentul, somptuos şi vetust, al unei prietene a familiei” în rue Mignard. Martorul meu a fost N. I. Herescu, naşi Si-bylle şi Emil Cioran, iar printre invitaţi, Georges Dumezil Şi H. Ch. Puech cu soţiile, şi Stig Wikander. Cu câteva zile mai înainte, închiriasem, la Hotel de Suede, odăiţa alăturată, co-municând direct cu camera nr. 18, în care locuiam din 194

  Astfel că aveam acum un mic „apartament”; cum însă nu ni se îngăduia să pregătim decât ceaiuri şi cafele, luam mesele la un restaurant ieftin, dar curat, din cartier. Aparent, nimic nu se schimbase. Şi totuşi, aşa cum o simţisem cu un an mai înainte, începusem o viaţă nouă.

  XXI

  SUCCESUL CĂRŢILOR MELE

  DE ISTORIE A RELIGIILOR ŞI DE ORIENTALISTICĂ

  NU MĂ CONSOLEAZĂ SĂ-MI SACRIFIC

  CREAŢIA LITERARĂ

  Anul 1950 a fost, şi nu numai pentru mine, bogat în evenimente. Răsfoind caietele Jurnalului, mi-am amintit activitatea dezordonată a acelor luni de iarnă, munca istovitoare şi speranţele pe care le nutream, urmate de surprizele şi dezamăgirile care m-au întâmpinat către sfârşitul primăverii.

  Dar, înainte de toate, 1950 a fost anul conferinţelor şi al congreselor. Invitat de Jean Wahl, am vorbit la College Philo-sophique despre La sfructure des mythes (13 ianuarie) şi Le Mythe dans le rnonde moderne (20 ianuarie). La prima conferinţă, au asistat, printre alţii, Maurice Leenhard şi Claude Levi-Strauss. Aşa cum mă aşteptam, Levi-Strauss nu părea deloc de acord cu interpretarea mea, dar a păstrat, semnificativ, tăcerea în timpul discuţiei. A doua conferinţă a avut mai mult succes (dispuneam, de altfel, de un text scris); au urmat discuţii pasionante (cel puţin, pentru mine) cu Eric Weil, abatele Morel, Michel Carrouges, Aime Patri.

  În ziua următoare, am ţinut conferinţa inaugurală la Centre Roumain de Recherches, de faţă fiind Principele Ni-colae, protectorul şi sprijinitorul Centrului1. Am vorbit despre „România şi Orientul”, dezvoltând una din temele mele favorite. Am insistat mai ales asupra funcţiei de intermediar – adevărată „punte de legătură” între Orient şi Europa Occidentală – pe care ar putea-o îndeplini cultura românească, într-adevăr, această cultură realizase, de-a lungul secolelor, sinteza câtorva importante tradiţii spirituale: a neoliticului şi

  1 Acest Centre Roumain de Recherche, al cărui secretar era Octavian Vuia (la insistenţele Prinţului Nicolae, eu acceptasem preşedinţia), a avu; timp de mulţi ani, o variată şi stimulantă activitate. Printre conferenţia” francezi, îmi amintesc de preoţii Jean de Menasce şi Jean Danielou, Gabn Marcel, Marcel Brion, Henry Corbin, Marcel Griaule.

  A vechiului Orient, a Traciei şi a Bizanţului. La care se adău-eau, alături de contribuţiile culturale de origine slavă şi, recent, extrem-orientală, familiaritatea cu credinţele, obiceiurile şi instituţiile specifice Imperiului Otoman.

  La sfârşitul lui ianuarie, R. P. Jean Danielou – pe care-l întâlnisem cu un an mai înainte şi cu care aveam să mă împrietenescm-a invitat să dejunez la Casa părinţilor iezuiţi din rue Vaneau, unde se afla şi redacţia revistei „Etudes”. Astfel am avut prilejul de a-l cunoaşte pe Teilhard de Chardin. După dejun, ne-am retras, împreună cu Jean Danielou, în camera lui Teilhard, unde am rămas mult timp de vorbă. Îndată ce rn-am întors la Hotel de Suede, am notat o parte din convorbirea noastră. Din păcate, am rătăcit acele pagini, dar n-am uitat esenţialul. Pe atunci, Teilhard nu putea publica niciuna din lucrările lui filosofice sau teologice; i se îngăduise totuşi să distribuie anumite texte scurte, multiplicate la roneograf. La despărţire, mi-a dăruit şi mie câteva din ele. Le-am citit în aceeaşi zi, cu mare interes; dar n-am înţeles originalitatea gân-dirii lui Teilhard decât mulţi ani în urmă, după apariţia cărţii Le Phenomene humain.

  În februarie, am reluat cu furie lucrul la Le Chamanisme. Scriam câte douăsprezece ore