— Cum ar merge un pix cu mina scoasă? propuse Joe. Eu am un Bic…

— Nu e destul de mare, răspunse Barbie. Rusty? Ai ceva prin ambulanţă?

— Un tub pentru traheotomie? întrebă Rusty cu îndoială, apoi îşi răspunse singur. Nu. Tot nu-i destul de mare.

Barbie se întoarse spre cei de afară.

— Colonele Cox? Ai vreo idee?

Fără tragere de inimă, Cox clătină din cap.

— Cred că avem pe-aici o mie de lucruri care ar merge, dar asta nu vă foloseşte la nimic.

— Nu ne putem lăsa opriţi doar de atâta lucru! insistă Julia; Barbie îi auzea în voce frustrarea şi tăişul zimţat al panicii. Lăsaţi-i încolo de saci! Luăm cauciucurile şi respirăm direct din ele.

Sam clătina deja din cap.

— Nu-i destul de ca lumea, duduiţă. Îm’ pare rău, da’ nu merge. Linda se aplecă spre Dom, respiră de câteva ori, iar la sfârşit ţinu aerul în piept. Apoi reveni la furgonul ei, şterse de funingine o mică porţiune a geamului din spate şi se uită înăuntru.

— Geanta e tot acolo, spuse ea. Slavă Domnului.

— Care geantă? întrebă Rusty, luând-o de umeri.

— Cea de la Best Buy, cu cadoul de ziua ta. E-n opt noiembrie sau ai uitat?

— Am uitat. Special am uitat. Cine naiba vrea să împlinească patruzeci de ani? Şi ce cadou e?

— Am ştiut că dacă-l aduc în casă înainte de a fi gata să-l împachetez pentru aniversare, ai să-l găseşti…

Îi privi pe ceilalţi, cu o faţă solemnă şi la fel de murdară ca a unui copil al străzii.

— E un băgăcios de n-aţi văzut. Aşa că l-am lăsat în maşină.

— Ce i-ai luat, Linnie? întrebă Jackie Wettington.

— Un cadou pentru noi toţi, sper, răspunse Linda.

5

Când fură gata, Barbie, Julia şi Sam Jeg îi îmbrăţişară pe toţi ceilalţi, inclusiv pe copii. Pe feţele celor aproape două duzini de exilaţi care aveau să rămână în urmă se citea foarte puţină speranţă. Barbie încercă să-şi spună că era doar din cauza epuizării şi a sufocării cronice, dar ştia el ce ştia. Erau sărutări de rămas-bun.

— Succes, colonele Barbara! îi ură Cox.

Barbie îi mulţumi înclinând scurt din cap, apoi se întoarse spre Rusty. Rusty, care conta cu adevărat, pentru că era sub Dom.

— Nu-ţi pierde speranţa şi nu-i lăsa nici pe ei să şi-o piardă. Dacă nu reuşim, să ai grijă de ei cât de mult timp poţi şi cât de bine poţi.

— S-a-nţeles. Faceţi tot ce puteţi.

Barbie înclină capul spre Julia.

— Mai mult de ea e vorba, cred. Şi, la naiba, poate reuşim să ajungem înapoi, chiar dacă nu ne merge.

— Fii sigur, îl încurajă Rusty.

Vorbea cu aparentă convingere, dar ceea ce credea cu adevărat i se citea în ochi.

Barbie îl bătu pe umăr, apoi li se alătură lui Sam şi Juliei lângă Dom, respirând din nou adânc aerul curat care abia se infiltra înăuntru.

— Eşti sigur că vrei cu adevărat să vii cu noi? îl întrebă el pe Sam.

— Mai mul-ca sigur. Tre’ să m-achit pen’ ceva.

— Pentru ce anume, Sam?

— Mai bine nu zic.

Şi, cu un mic zâmbet, adăugă:

— Mai ales cân’ aude şi doamna de la ziar.

— Eşti gata? o întrebă Barbie pe Julia.

— Da.

Îl apucă de mână şi i-o strânse scurt, cu putere.

— Cât se poate de gata.

6

Rommie şi Jackie Wettington se postară lângă portierele din spate ale furgonului. Când Barbie strigă: „Şi!”, Jackie deschise uşile, iar Rommie aruncă înăuntru cele două cauciucuri de la Prius.

Barbie şi Julia săriră imediat după ele, iar portierele fură trântite în urma lor o fracţiune de secundă mai târziu. Sam Verdreaux, bătrân şi măcinat de alcool, dar încă sprinten ca un greieraş, era deja la volan şi ambala motorul.

Aerul din furgon puţea a ceea ce era acum lumea exterioară – o aromă de lemn carbonizat peste o duhoare chimică, de terebentină – dar tot era mai plăcut decât ceea ce respiraseră sub Dom, chiar şi cu zeci de ventilatoare suflând spre ei.

„N-o să mai fie aşa multă vreme”, îşi spuse Barbie, „cu noi trei aici consumându-l.”

Julia luă sacul în culorile distinctive galben şi negru de la Best Buy şi-l răsturnă. Din el căzu un cilindru de plastic pe care scria „PERFECT ECHO” – şi, dedesubt: „50 RECORDABLE CDS”. Încercă să desfacă ambalajul de celofan, la început fără să reuşească. Barbie vru să-şi scoată briceagul şi simţi un gol în inimă. Nu-l mai avea. Evident. Din el nu mai rămăsese decât o bucată de zgură, sub fostul departament al poliţiei.

— Sam! Te rog, spune-mi că ai un briceag.

Fără o vorbă, Sam i-l aruncă în spate.

— A fost a lu’ tata. Toată viaţa l-am dus cu mine şi-l vreau înapoi.

Plăselele cuţitului erau de lemn cu intarsii, lustruit de vreme, dar când îl deschise, văzu că lama era ascuţită. Avea să taie celofanul şi să producă nişte găurele perfecte în camerele anvelopelor.

— Mai repede! strigă Sam, ambalând şi mai tare motorul. Nu plecăm până nu-mi zici că ţi-a reuşit şi mă-ndoiesc că motoru’ o să meargă la nesfârşit în aeru-ăsta!

Barbie spintecă învelitoarea, iar Julia o smulse. Când roti la stânga cilindrul de plastic, baza acestuia se desprinse. CD-urile destinate lui Rusty Everett, de ziua lui, erau puse pe un ax de plastic negru. Julia le răsturnă pe jos şi apucă în pumn axul. Gura i se strânse de efort.

— Lasă-mă pe mi… începu Barbie, dar în clipa următoare tija de plastic se rupse.

— Şi fetele pot fi puternice. Mai ales când le e frică de moarte.

— E gol pe dinăuntru? Că dacă nu e, n-am făcut nimic.

Julia ridică axul în dreptul ochilor. Uitându-se printr-un capăt, Barbie îi văzu ochiul albastru privindu-l din celălalt.

— Dă-i drumu’, Sam! spuse el. S-a rezolvat.

— Eşti sigur c-o să meargă? strigă Sam, băgând motorul în viteză.

— Mai mult ca sigur! replică Barbie – fiindcă un răspuns ca „De unde naiba să ştiu eu?” n-ar fi făcut plăcere nimănui. Nici măcar lui însuşi.

7

Supravieţuitorii de la marginea Domului se uitau în tăcere cum furgonul pornea pe drumul desfundat care ducea înapoi la „cutia cu fulgere”, cum începuse Norrie Calvert s-o numească. Odyssey-ul se pierdea în smog, fantomatic, până când dispăru complet.

Rusty şi Linda stăteau unul lângă altul, fiecare cu câte un